Iertare şi asumare

Cu cât mai mult ne individualizăm în căutarea bunăstării personale, cu atât avem mai multă nevoie de a învăţa să ne apropiem de celălalt. În centrarea exagerată pe sine şi pe împlinirea propriilor nevoi, găsim deseori că am rătăcit drumul către celălalt sau către Dumnezeu.

Dar, uneori, oricât de mult am încerca să ne îmbunătăţim relaţiile, vedem că tentativele avute nu ne aduc rezultatele dorite. Din nefericire, avem tendinţa de a repeta greşeli care vin din trecutul generaţiilor din care facem parte. Deşi am spus că nu vom face ca mama, ca tata sau ca cineva care ne-a influenţat în copilărie, ne trezim că facem exact cum spuneam că nu vom face. Şi greşelile generaţiilor merg, prin noi, mai departe. Vestea cea bună e că putem pune stop acestei tendinţe, făcând să se oprească la noi măcar parte din aceste greşeli.

Acceptarea şi iertarea celor ce ne-au greşit duce la vindecare

Mijlocul cel mai la îndemână şi totuşi cel mai greu de folosit este acela al acceptării şi iertării tuturor celor ce ne-au greşit, nouă ori altor persoane din familia noastră, acum ori în trecutul strămoşesc. Mântuitorul ne spune direct, atunci când ne învaţă să ne rugăm, cum lucrează iertarea: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Noi înşine spunem asta măcar o dată în zi. Şi totuşi, vedem că ne e tare greu să iertăm, şi aceasta mare parte din cauza faptului că ne vedem separaţi de ceilalţi. Suntem ca atunci când o mână ar fi supărată pe cealaltă mână pentru că i-a făcut un rău şi nu putem vedea că întreg trupul suferă dacă o parte din el suferă şi că ceea ce ar fi de folos unei părţi din trup care s-a rănit este mila şi grija, nu rănirea cu şi mai multă putere. Nu ştim că atunci când cineva mă loveşte, nu pe mine mă loveşte, ci întreg trupul din care el însuşi face parte. Şi Mântuitorul, ca şi cap al Trupului, e Cel care mă protejează sau vindecă lovitura.

Cineva spunea că în noi se găseşte întregul nostru arbore genealogic. Aceasta poate fi o informaţie foarte grea pentru cel ce are strămoşi pe care nu-i poate accepta, din cauza faptelor reprobabile care s-au întâmplat de-a lungul generaţiilor. Şi totuşi, în acelaşi timp, e o informaţie dătătoare de speranţă, pentru că, pe de o parte, mă voi putea înţelege mai bine în momentul în care mă voi vedea reacţionând într-un anume fel; voi şti că dacă am avut generaţii după generaţii de oameni violenţi în familie nu e de mirare că eu însumi am ajuns să fiu violent. Apoi, ştiu că dacă am ajuns să conştientizez aceste lucruri, lucrând asupra lor, cerând iertare şi pentru mine, şi pentru ei, arătându-i acea tendinţă a mea lui Dumnezeu şi rugându-L să vindece sufletul meu rănit, aceste lucruri vor avea o influenţă nu doar asupra mea, ci şi asupra strămoşilor mei şi asupra urmaşilor mei.

Există unele persoane care se gândesc cu năduf la înaintaşii lor, pentru sarcina grea pe care o au de dus (gândind cumva în genul: „dacă strămoşii mei ar fi fost mai virtuoşi, mi-ar fi fost şi mie mai uşor“). Şi totuşi, acceptând că exact acea energie a caracteristicilor moştenite este cea care ne poate propulsa să fim mai aproape de Dumnezeu, să-L iubim mai mult, vom înţelege că, de fapt, primim mai multă putere. Totul e s-o folosim pentru a ne îndrepta spre El, nu spre a ne supăra că e atât de mare. Găsim această idee tot la Mântuitorul, atunci când spune Pilda cămătarului şi a celor doi datornici. „Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat.” (Luca 7, 41-43)

Dacă vom privi şi noi moştenirea înaintaşilor noştri ca pe o datorie, pe care, să înţelegem, nu avem cum s-o plătim, şi dacă vom cere iertare din toată inima pentru ea, vom putea trăi şi noi iubirea aceea multă şi vom putea auzi şi noi, precum femeia cea păcătoasă: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.” (Luca 7, 47)

Plâns, post şi rugăciune

În rândurile care urmează vă ofer un model de lucrare pe care l-am întâlnit în Vechiul Testament. Citind capitolul 1 din Cartea Neemia (a doua a lui Ezdra), oricine poate vedea o mostră de veritabilă înţelepciune. Neemia, un sclav folosit ca paharnic la curtea regelui Artaxerxe, află la un moment dat noutăţi despre starea grea de decădere în care se afla cetatea Ierusalimului şi locuitorii săi. Lovit de suferinţă cumplită la auzul veştilor, Neemia se retrage în plâns, post şi rugăciune: plâns pentru decăderea celor iubiţi, asumare a păcatelor proprii şi a rolului pe care îl are fiecare în răul colectiv, post şi rugăciune pentru iertarea păcatelor şi pentru îndreptarea situaţiei.

„Doamne, Dumnezeule al cerurilor, Dumnezeul cel mare şi înfricoşător, Care păzeşti legământul Tău şi eşti milostiv cu cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale, să fie urechile Tale cu luare-aminte şi ochii Tăi deschişi, ca să auzi rugăciunea robului Tău, cu care mă rog eu acum ziua şi noaptea înaintea Ta, pentru fiii lui Israel, robii Tăi, mărturisind păcatele fiilor lui Israel, cu care am păcătuit înaintea Ta şi eu, şi casa tatălui meu. Noi Te-am mâniat şi n-am păzit poruncile, legile şi orânduielile pe care le-ai dat Tu lui Moise, robul Tău... Aceştia însă sunt robii Tăi şi poporul Tău, pe care Tu l-ai răscumpărat cu puterea Ta şi cu mâna Ta cea puternică. Rogu-Te dar, o, Doamne, să fie urechile Tale cu luare-aminte la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, cărora le place să se teamă de numele Tău, şi ajută robului Tău acum şi-i dă să dobândească milă la omul acesta.”

Vedem că Neemia nu a început să-i acuze pe fraţii săi pentru păcatele lor, nu a început să le dea lecţii şi să le arate cum să se însănătoşească, ci s-a pocăit el însuşi pentru păcatele conaţionalilor, deşi era în ţară străină şi ar fi putut foarte bine să se dezică de necazul lor.

Citind în întregime cartea lui Neemia, veţi putea vedea o mostră de acţiune binecuvântată de Dumnezeu şi vindecătoare pentru comunitatea mai mică sau mai mare din care fiecare face parte.

De la același autor

Ultimele din categorie