Textul evangheliei acestei duminici este luat de la Sfântul Evanghelist Matei – cf. 8, 5-13, însă această minune mai este consemnată și relatată cu diferite nuanțe stilistice și de Sfântul Evanghelist Luca – cf. 7, 1-10.

Cum a venit sutașul român la Mântuitorul? A venit „rugându-L”. Este un verb la modul gerunziu care arată o acțiune în desfășurare și care nu este terminată. Așadar, o virtute a acestui ofițer roman este rugăciunea. S-a rugat pentru sluga sa. Chiar dacă era o persoană ocupată, acest sutaș își face timp pentru a-L întâlni pe Hristos ca să îi spună necazul său în legătură cu sluga. Într-adevăr, Sfinții Părinți ai Bisericii zic faptul că Dumnezeu este mai bucuros atunci când ne rugăm pentru alții decât atunci când o facem pentru noi, pentru propria persoană.

Sutașul de astăzi strălucește cu virtuțile credinței, smereniei și bunului simț. Nu se roagă pentru sine, deși cu siguranță și el avea nevoie de rugăciune, ci se roagă Mântuitorului pentru sluga sa. Din stăpân, el devine împreună-rugător și arată multă compasiune pentru sluga sa. Rugăciunea pentru aproapele nostru „ascunde” și iubirea noastră pentru el.

Manualele de psihologie și sociologie arată faptul că atunci când o persoană este sus pusă în funcție își pierde cu timpul din compasiunea pentru cei mai de jos, care l-au ales în exercitarea funcției respective. Dar aici, în expunerea evangheliei de astăzi, nu este cazul. Sutașul, fiind stăpân peste 100 de persoane își face el însuși timp pentru a veni înaintea Mântuitorului cerându-I ca sluga sa să se vindece. Așa cum ar trebui să ne facem timp fiecare dintre noi pentru a veni la Biserică.

În Sfânta Scriptură mai există și alte persoane militare care s-au implicat în viața Bisericii: de exemplu, sutașul Corneliu, care era plin de fapte bune și care a fost botezat de Sfântul Apostol Petru și care a ajuns episcop (Fapte 10, 10-16); apoi, sutașul Longhin, care a fost de față la răstignirea Mântuitorului atunci când s-a cutremurat pământul și catapeteasma templului s-a rupt, mărturisind: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 54).

Fapta sutașului credem că se apropie de o lucrare a harului, desigur fără să își dea seama de acest lucru, fără să știe ce este harul, adică să experimenteze relația cu Hristos. De ce? Pentru că se milostivește de o persoană care, în Epoca Vechiului și a Noului Testament nu avea prea multe drepturi, fiindcă era o slugă, un sclav oarecare, și care oricând putea fi înlocuit.

Dincolo de atitudinea sutașului pe care Hristos o laudă împreună cu credința lui mare, Evanghelia de astăzi ne mai arată ceva, și anume, o atitudine a lui Dumnezeu față de fiecare om, indiferent din ce categorie socială face parte. În fața lui Dumnezeu nimeni nu este fără importanță și nu este trecut cu vederea, cu atât mai presus omul, care este coroana Creației. Au fost perioade ale sclavagismului în care oamenii erau exploatați – exploatarea omului de către om; și acum se mai întâmplă acest fapt, dar sub altă formă, mai modernă, mai „adaptată” vremurilor de astăzi pe care le trăim.

Cuvintele „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu” (Matei 8, 8) arată o adevărată lecție de smerenie a sutașului. S-a privit pe sine în adâncul sufletului și s-a socotit nevrednic de a-L primi pe Dumnezeu în casa lui. La fel de nevrednic cum se socotește creștinul atunci când înainte să se împărtășească, spune aceste cuvinte în cadrul unei rugăciuni: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu...”. De aici s-au inspirat Sfinții Părinți în alcătuirea acestei rugăciuni.

Sutașul poate fi asociat cu imaginea bisericii, chiar dacă el nu era din poporul ales; poziția sutașului referitoare la sluga sa care „zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit” (cf. Matei 8, 6), simbolizează puterea universală de rugăciune a Bisericii, deoarece Biserica se roagă pentru toți, chiar și pentru cei care din binecuvântate pricini nu se află la Sfânta Liturghie, în rugăciune; pentru cei din necazuri, nevoie și strâmtoare; pentru cei călători, pentru cei aflați în prigoană, în amară robie, în strâmtoare, pentru cei din închisori și procese, pentru cei pe care nu îi iubește nimeni. Cu atât mai mult, atunci când noi nu cercetăm pe cei care au trebuință, îi vizitează Dumnezeu.

Ne punem întrebarea: Ce fel de credință așteaptă Dumnezeu de la noi? Între rugăciune și credință este o strânsă legătură. Ne rugăm atât de mult cât credem în Dumnezeu; și da, rugăciunea se contorizează mereu. Este un procedeu contabil în Împărăția lui Dumnezeu. Ea este arma de luptă a creștinului împotriva diavolilor, a patimilor și a plăcerilor stricătoare de suflet. Modul de a ne ruga arată puterea credinței fiecăruia dintre noi. Așa ne spune și Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 17-18).  Tocmai din acest motiv, Evanghelia de astăzi ne arată cât de importantă este credința omului, oferindu-ne exemplul sutașului, a militarului roman.

Să nu uităm niciodată să ne rugăm pentru cei apropiați, pentru cei bolnavi și pentru toți care au trebuință de lucrarea lui Dumnezeu, astfel încât, prin cuvintele rugăciunii noastre rostite, Hristos să le arate în fapte și să tămăduiască, așa cum făcea pe vremuri, și așa cum se întâmplă și astăzi, orice boală și orice neputință în popor!