La acest moment aniversar nu-mi propun să încropesc o banală biografie a distinsei sărbătorite, ci să creionez câteva aspecte din viața domniei sale, paradigmatice pentru mulți dintre noi, aspecte citite, dar mai cu seamă auzite personal din gura doamnei Sofia Vicoveanca. Născută la 23 septembrie 1941, în satul Toporăuți, din ținutul Cernăuți, locul de baștină al voievodului martir Miron Barnovschi, Sofia Fusa, după numele de familie, a cunoscut de mică ce înseamnă război, acest ospăț care aduce răni, sânge și moarte. Nu puține suferințe colaterale îl însoţesc: evacuări; familii despărțite; mame tânguindu-și feciorii pieriți în lupte; soții văduve cu pruncuții în brațe, căutând cu disperare ajutor; copii orfani jelindu-și soarta crudă; sate pustiite; pământuri părăginite; văi cu ape cristaline și răsunătoare ori crânguri însorite rămase fără pașii ori brațele muncitoare ale celor plecați fără întoarcere. Parte din aceste drame le-a trăit și familia Fusa din Toporăuți: Gheorghe, tatăl distinsei artiste, a fost luat pe front pe când dânsa avea un an, iar buna sa mama, Veronica, a trebuit să se refugieze la o rudă din comuna Vicov, satul Bivolărie, împreună cu prunca sa, ducând o existență grea, plină lipsuri, în timp ce soțul ei a fost luat prizonier în gulagul rusesc, de unde s-a întors când copila lui avea în jur de 10 ani. După ce familia s-a reîntregit, soții Fusa au mai avut trei copii, doi băieți și o fată. Au construit o nouă gospodărie în satul Vicovul de Jos, acolo unde tânăra Sofia Fusa a cunoscut deplin frumusețile, dorurile și idealurile omului de la țară, cu mâinile bătătorite de muncă, cu o credință nezdruncinată și lucrătoare. Acolo, la horele, nunțile și clăcile din sat, devenite veritabile „academii” ale frumosului, a descoperit măreția cântului și portului popular.

Anul 1959 a însemnat un moment de cotitură din viața tinerei bucovinence căci, îndrumată și ajutată de mătușile sale, Saveta și Severica, a început activitatea artistică ca membru al Ansamblului Ciprian Porumbescu, brigada artistică a Casei de Cultură din Ițcani, iar apoi, ca solistă. Ca orice început, primii ani petrecuți în Suceava au fost grei. Pe lângă activitatea la Ansamblu, a muncit într-o fabrică de prelucrare a inului și a cânepei. În toate aceste momente, Dumnezeu i-a călăuzit pașii. Adesea, doamna Sofia mi-a mărturisit: „Am crescut în spiritul acesta de credinţă, de smerenie şi de rugăciune spusă cu toată ființa, simțind adeseori că rugăciunea este ca un medicament, ca o mare binefacere pentru viața noastră”. Cât privește relația sa cu Dumnezeu, Sofia Vicoveanca își amintește: „La începuturile carierei mele, după ce am fost admisă coristă în cadrul Ansamblului Ciprian Porumbescu din Suceava, pe 1 octombrie 1959, îmi făcusem obiceiul, când ieșeam de la repetiții, după ora 13, să mă duc zilnic la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou; chiar unele colege credeau că stau la cineva în gazdă pe lângă mănăstire. La acea oră era cam pustiu, doar câte un călugăr rătăcit străbătea interiorul mănăstirii dar, în zilele de sărbătoare, se umplea de lume. Mergeam în biserică și îngenuncheam în fața icoanei Maicii Sfinte, dar și a raclei cu sfintele moaște ale Sfântului Ioan și mă rugam vreme îndelungată, până simțeam o căldură, o liniște care mă învăluia și-mi dădea putere de a continua și de a o lua la capăt în fiecare zi”.

Așadar, de 62 de ani Sofia Vicoveanca cântă dorurile, bucuriile, credința și tradițiile românești, din acest colț de țară numit Bucovina. Nu doar le cântă, ci le și stihuiește în poezii de o rară sensibilitate, dar le și așază în delicate desene în creion. Avea dreptate cineva când spunea că Sofia Vicoveanca are voce de aur și condei de argint. În treacăt, amintim și de activitatea din domeniul cinematografiei, fiind distribuită în mai multe filme: Vânătoarea de vulpi, Ochi de urs, Cartea din vis, Orașul văzut de sus. Memorabil rămâne și rolul Vitoriei Lipan, jucat la Chișinău, în spectacolul televizat după romanul Baltagul al lui Mihail Sadoveanu.

Pentru că despre toate acestea presa a scris în nenumărate rânduri, nu mă voi opri asupra impresionantei cariere artistice, arhicunoscute, nici nu voi face o recenzie a cărților sale deja publicate, vreo patru la număr, ci voi încerca să aduc mărturia despre Sofia Vicoveanca, om, așa cum am cunoscut-o eu. Prima întrevedere cu Sofia Vicoveanca s-a petrecut prin intermediul unui disc de vinil, aflat în casa părinților mei, pe care îl ascultam cu toată bucuria și emoția. Sigur, televizorul mi-a înlesnit o nouă etapă în această relație. În copilăria mea, urmăream postul de televiziune de la Chișinău, având în vedere restricțiile de la postul nostru național. Așa am vizionat un concert, prin septembrie 1988, susținut de doamna Sofia la Chișinău, devenit un autentic eveniment istoric, o adevărată sărbătoare a românismului, o explozie de emoție și lacrimi, prefigurând, de altfel, bucuria reapropierii de poporul frate de dincolo de Prut, petrecută la scurt timp după acel spectacol. Prima întrevedere față către față cu doamna Sofia s-a întâmplat de când sunt la mănăstire. Dincolo de artistul Sofia Vicoveanca, am descoperit frumusețea unui suflet luminat de o puternică și statornică credință în Dumnezeu. „Doamne, te rog ajută-mă să nu te supăr pe Tine, nici pe alții și ajută pe toată lumea”, rostește adesea originala artistă, ca într-o sfioasă rugăciune. În altă mărturisire, doamna Sofia spune: „Am gustat din toate bucuriile date de Dumnezeu. Se spune că Domnul e dincolo de ușă. Ne așteaptă. Dar clanța e la noi. Trebuie doar să deschidem, că El intră în cămara sufletelor noastre. Îi mulțumesc mereu lui Dumnezeu pentru toate”.

Da, Sofia Vicoveanca a mers de mână cu Dumnezeu în toată viața sa, așa cum mărturisește în poezia Două urme. Am fost martor, de multe ori, la vădirea credinței sale, de obicei trăită discret, prin fapte caritabile deosebite. Acum câțiva ani, mi-a povestit despre o familie de prin părțile Botoșanilor, care avea nevoie de mare ajutor căci, după moartea mamei, au rămas orfane patru fete. M-a trimis la acea familie ca să-i aduc mărturie că cele rânduite de dânsa sunt la locul lor și fetele de bucură de ajutorul trimis. Răspunde cu o deosebită disponibilitate multor solicitări de a susține concerte caritabile pentru susținerea unor cauze sociale deosebite, neuitând că milostenia este cheia ce deschide lesne ușa Împărăției Cerurilor.

Relația cu Dumnezeu se vădește și în rugăciuni compuse de doamna Sofia Vicoveanca: „Doamne, ajută-mă şi mă învaţă cum să mă rog, cum să iubesc, cum să mă smeresc, cum să rabd şi cum să iert”. Multe versuri compuse de domnia sa conțin aceleași gânduri pline de recunoștință adresate Cerescului Tată: „Îți mulțumesc, Stăpâne, că sunt aici cu-ai mei/ Dar strig după-mpăcare că nu suntem toți trei./ Dă-ne mai multă milă pentru flămânzi și goi,/ Iubire sfântă, pace revarsă peste noi./ Pe mine, păcătoasa, fă-mă mai bună/ Precum îi este dat femeii în Scriptură./ Supusă, umilă, cu sufletul curat,/ Să fiu mereu departe de tot ce e păcat” (din poezia Îți mulțumesc, Stăpâne).

Acum, la ceas aniversar, îi dorim doamnei Sofia Vicoveanca îndelungată înzilire cu deplină sănătate, rugându-L pe Hristos Dumnezeu, să-i dăruiască în continuare distinsei fiice a Bisericii Sale putere și inspirație ca să continue cu aceeași fervoare activitatea artistică de a pune în lumină, prin cânt și port popular, prin vers sau desen, toată frumusețea și sensibilitatea neamului din care a răsărit!