Există ceva sfânt şi care provoacă o frică aproape evlavioasă în faptul că soţia, căsătorindu-se, îşi concentrează toate interesele asupra celui pe care îl ia de soţ. Ea lasă casa copilăriei, mama şi tatăl, rupe toate firele care o leagă de viaţa trecută.

Ea îl priveşte în faţă pe cel care i-a cerut să devină soţia lui şi, cu inimă tremurândă, dar şi cu încredere liniştită, îi încredinţează viaţa sa – şi soţul simte cu bucurie această încredere. Iată ce alcătuieşte, pentru toată viaţa, fericirea inimii omeneşti, care e în stare şi de bucurii negrăite, şi de suferinţe nemăsurate.

Femeia îi dă totul soţului său, în deplinul înţeles al cuvântului. Pentru orice bărbat, acesta este un moment solemn: să îşi asume răspunderea pentru o viaţă tânără, fragilă şi gingaşă, care i s-a încredinţat, şi s-o alinte, s-o apere, s-o ocrotească, până ce moartea îi va smulge din mâini comoara aceasta sau îl va doborî chiar pe el. (Sfânta Muceniţă Alexandra, Împărăteasa Rusiei)

(Cum să ne întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie, de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 56)