Ca să simtă cineva odihnă trebuie să arunce molozul dinlăuntrul său. Asta se va face prin mărturisire.

Omul, deschizându-şi inima sa duhovnicului şi mărturisindu-şi greşelile se smereşte şi astfel deschide uşa cerului, lăsând să coboare din belşug harul lui Dumnezeu, care îl eliberează. Înainte de mărturisire în capul lui există ceată, vede slab şi îşi justifică greşelile sale. Pentru că atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat. Prin mărturisire face un „fuuu", se depărtează ceata şi orizontul se curăţă.

De aceea, celor care vin să discutăm o problemă sau să-mi ceară un sfat etc„ dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească şi după aceea îi primesc să vorbim.

Unii îmi spun:

— Părinte, fiindcă Sfinţia Ta îti poţi da seama ce trebuie să fac în problema aceasta, povătuieşte-mă.

— Deşi mi-aş da seama eu ce trebuie să faci, îi spun, nu vei înţelege tu ce voi spune eu. De aceea mergi mai întâi şi te spovedeşte şi după aceea vino să discutăm.

Cum oare să te înţelegi cu un om atunci când se află în altă frecventă?

Prin mărturisire omul aruncă din lăuntrul său orice ar fi nefolositor şi rodeşte duhovniceşte.

Într-o zi săpam în grădină, ca să plantez nişte roşii. În acel timp vine cineva şi-mi spune:

— Ce faci, Părinte?

— Ce să fac? îi spun. Îmi spovedesc grădina.

— Bine, Părinte, dar şi grădina are trebuinţă de spovedanie?

— Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot afară pietrele, pirul, spinii etc., face legume alese, iar altfel roşiile se fac palide şi slabe!

Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească în col. Cuvinte duhovnicești III, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 265-266