Spovedania fără pocăință este „cu neputință”, un nonsens, nu poate fi socotită drept spovedanie. Și, dacă se întâmplă, va fi formală, doar din gură și nu din inimă.

– Blestemi? L-a întrebat duhovnicul pe un sătean care venise la scaunul de spovedanie, silit de gura nevestei.

– Nu, părinte, nu blestem!

– Spui minciuni?

– Nu!

– Ai furat vreo capră?

– Nu!

– Ai furat grâu, untdelemn, po­rumb?

– Nu! Nu!

Și i-a citit rugăciunea de iertare.

– Să mă împărtășesc?

– Da, poți să te împărtășești!

– Te-ai spovedit? L-a întrebat nevasta.

– M-am spovedit.

– Ai spus că furi porci?

– Nu.

– De ce?

– Nu m-a întrebat!

Și dacă l-ar fi întrebat? Poate că și-ar fi mărturisit păcatul, dar în tot cazul, nu din adâncul sufletului și cu zdrobire de inimă, ci de nevoie, pen­tru că și pocăința lui era la fel.

Să luăm aminte: era posibil ca omul să-și spună păcatul fără rușine, poate și cu mândrie, soției, copiilor, vecinu­lui, la cafeneaua din sat, doar preotu­lui n-a putut să-l mărturisească. De ce? Nu l-a lăsat diavolul, ca să nu pri­mească iertare prin spovedanie!

Și tu îți spui păcatele fără rușine, probabil și lăudându-te, psihologu­lui, prietenului, prietenei, altuia, dar preotului te temi să-l spui, te înfricoșezi să-l mărturisești! Vezi cât râde de tine satana?

(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 18-20)