Spovedania fără pocăință nu este spovedanie
Poate că și-ar fi mărturisit păcatul, dar în tot cazul, nu din adâncul sufletului și cu zdrobire de inimă, ci de nevoie...
Spovedania fără pocăință este „cu neputință”, un nonsens, nu poate fi socotită drept spovedanie. Și, dacă se întâmplă, va fi formală, doar din gură și nu din inimă.
– Blestemi? L-a întrebat duhovnicul pe un sătean care venise la scaunul de spovedanie, silit de gura nevestei.
– Nu, părinte, nu blestem!
– Spui minciuni?
– Nu!
– Ai furat vreo capră?
– Nu!
– Ai furat grâu, untdelemn, porumb?
– Nu! Nu!
Și i-a citit rugăciunea de iertare.
– Să mă împărtășesc?
– Da, poți să te împărtășești!
– Te-ai spovedit? L-a întrebat nevasta.
– M-am spovedit.
– Ai spus că furi porci?
– Nu.
– De ce?
– Nu m-a întrebat!
Și dacă l-ar fi întrebat? Poate că și-ar fi mărturisit păcatul, dar în tot cazul, nu din adâncul sufletului și cu zdrobire de inimă, ci de nevoie, pentru că și pocăința lui era la fel.
Să luăm aminte: era posibil ca omul să-și spună păcatul fără rușine, poate și cu mândrie, soției, copiilor, vecinului, la cafeneaua din sat, doar preotului n-a putut să-l mărturisească. De ce? Nu l-a lăsat diavolul, ca să nu primească iertare prin spovedanie!
Și tu îți spui păcatele fără rușine, probabil și lăudându-te, psihologului, prietenului, prietenei, altuia, dar preotului te temi să-l spui, te înfricoșezi să-l mărturisești! Vezi cât râde de tine satana?
(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 18-20)
Pentru cei ce amână spovedania de pe-o zi pe alta
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro