Ne pregătim ca să ne spovedim și să ne împărtășim cu sfintele Taine; dar sfânta spovedanie și sfânta Împărtășanie sunt împlinirea lucrării acestei pregătiri, pecetluind haric acele schimbări ale inimii care trebuie să apară, să se pârguiască și să se întărească în vremea pregătirii.

Atunci când ne mărturisim, spunem de obicei: „Am păcătuit, n-o să mai fac”. Acest cuvânt exterior trebuie să fie expresia dispozițiilor și simțămintelor lăuntrice care trebuie să se formeze în inimă înainte de spovedanie. Pentru a spune cu sinceritate: „Am păcătuit, n-o să mai fac”, trebuie să ne recunoaștem în chip viu păcatele și să luăm hotărârea neclintită de a nu ne mai lăsa atrași de ele. Numai prin această străpungere pentru păcate și această neclintită hotărâre de a nu mai păcătui este adevărată spovedania; numai atunci își arată harica ei putere; numai cu această condiție este doctorie vindecătoare a bolilor sufletești și baie care spală murdăriile inimii.

Și, iată, tocmai această schimbare hotărâtoare în bine, pricinuită de îndurerarea pentru păcate, este scopul tuturor nevoințelor pregătirii pentru împărtășire, nevoințe pe care le purtăm acum. Postul, starea la rugăciune, îndepărtarea de treburile obișnuite, metaniile și celelalte sunt rânduite ca prin ele să ne înmuiem sufletul și să îl ajutăm să se ridice la întristarea cea după Dumnezeu și la pocăința cea fără părere de rău spre mântuire.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Predici la Triod, Editura Sophia, București, 2002, pp. 91-92)