Dacă eşti leneş şi neatent la rugăciune nu vei spori nici în dăruirea ta faţă de Domnul, nici în dobândirea păcii şi mântuire. Cel care a izbutit să ajungă la rugăciunea adevărată şi-a umplut fiinţa sa de dragostea lui Hristos, nu se face robul simţurilor lui şi nu dă întâietate la nimic altceva, nu supracinsteşte pe cel drept, nici nu judecă pe nimeni, ci se aseamnă lui Dumnezeu, care răsare soarele peste cei răi şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Când mintea se roagă neîmprăştiat mâhneşte inima, iar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu niciodată nu o va urgisi.

Închide bine uşa chiliei tale peste trup, uşa limbii pentru cuvinte şi uşa ta lăuntrică pentru gânduri.

Starea care domneşte înlăuntrul tău va face arătată rugăciunea.

Iisus să fie meditaţia cea mai dulce a inimii tale!

Iisus să fie plăcere limbii tale!

Iisus să fie îndeletnicirea şi gândirea cea mai aleasă a minţii tale!

Iisus să fie răsuflarea ta şi niciodată să nu te saturi chemând pe Iisus!

Din această pomenire continuă şi preadulce a lui Iisus se vor răsădi şi vor creşte copaci mari ca cele mai mari virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Aşadar, rosteşte şi tu numele lui Iisus cu dragoste şi cu lacrimi, deoarece după Sfântul Isaac Sirul: Pomenirea celor dragi pricinuieşte lacrimi.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul, "Pentru cei cu sufletul nevoiaş ca mine...", Opere complete, Editura Doxologia, p. 374-375)