- Ce faci Daniel? Iertare că te-am sunat la oră târzie.

- Ce să fac? Citesc o carte super faină. 

-  Mă bucur. Cum se numește? Ce carte, cine-i autorul?

- Despre post, așa se numește. E scrisă de Părintele Cleopa Ilie. 

- Și ce spune? Zi-mi o idee. 

- Păi, despre felul în care trebuie ținut postul și despre legătura dintre postul trupesc și cel sufletesc.

- Na! E bine. Ne vedem mâine dimineață, da? Vii dimineață la biserică. Aș vrea să vorbim.

- Eu mai stau oleacă. Vreau să termin cartea și să se facă miezul nopții ca să fie sâmbătă. Am un tort de ciocolată cu lapte în frigider... ceva  special. Vreau să-l atac. Să văd cum mă trezesc dimineață și poate ajung și eu la biserică. 

Trăim vremuri în care accesul la informație este aproape nelimitat. Citim articole, ascultăm conferințe, participăm la cursuri, seminarii și simpozioane, urmărim podcasturi. Când cineva află ceva interesant, transmite imediat prietenilor. Cel care preia ideea, o transmite mai departe. Cităm din Sfinții Părinți, invocăm concepte psihologice, curente filosofice și ultimele cărți apărute. Informația circulă cu o viteză uimitoare. Uneori însă o învârtim atât de mult între noi, încât riscăm să amețim. Multa „cunoaștere” are ascunsă în ea o mare păcăleală. Faptul că știm teoretic câte ceva, ne dă impresia că și stăpânim problematica respectivă. Numai că viața noastră rămâne exact în același loc, exact ca înainte. Informația nu înseamnă neapărat transformare sau viață. Majoritatea cunoaștem foarte bine beneficiile sportului, dar nu facem sport și nu ne bucurăm de avantajele lui. Știm care sunt principiile unei alimentații sănătoase dar de foarte multe ori mâncăm nesănătos și la întâmplare. Și tot așa... Poți să fi citit zeci de cărți despre înot, poți ține conferințe pe temă, dar dacă nu ai intrat niciodată în apă și nu știi să înoți ești păcălici, nu ești credibil. Adevărata cunoaștere se dobândește prin exercițiu, practicând. Este importantă și informația, dar ea capătă valoare punând-o în lucrare. Nu devenim disciplinați citind despre disciplină, ci practicând-o. Nu învățăm să fim punctuali studiind managementul timpului, ci ajungând la timp la întâlnirile stabilite. Cunosc un profesor care predă cursuri de organizare a timpului și care are dificultăți majore în a-și organiza viața. Schimbarea adevărată este mai puțin spectaculoasă decât discursurile despre schimbare. Să mergi treizeci de minute în fiecare zi, să citești zece pagini, să te culci la o oră rezonabilă, să te rogi dimineața chiar și atunci când nu ai dispoziția necesară, nimic din toate acestea nu produce satisfacție intelectuală precum descoperirea unei idei extraordinare. Este mai confortabil să mai aflăm ceva nou decât să împlinim cu consecvență, ceea ce deja știm.

În viața duhovnicească, această ruptură dintre cunoaștere și experiență este și mai gravă. Putem ajunge să vorbim bine despre rugăciune dar să nu ne rugăm, despre iubire fără să iubim, despre post fără să luăm în serios postul... Teologia riscă să devină informație despre viața duhovnicească, în loc să fie viață duhovnicească. O teologie fără fapte este o teologie a demonilor, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.[1] Nu este o pledoarie împotriva cărților, a studiului sau a teologiei. Dimpotrivă. Avem nevoie de ele pentru a nu confunda propria impresie cu adevărul și pentru a primi experiența Bisericii și a celor care au mers înaintea noastră. Problema începe atunci când cunoașterea ajunge să țină locul experienței și al vieții.

Oamenii simpli, când ne aud vorbind își pun întrebarea: „Oare cât din ceea ce spune acesta a prins viață în el?” Există o diferență fundamentală între a ști despre și a cunoaște prin experiență. Despre rugăciune cunosc cu adevărat cei care se roagă. Despre post, cei care au cunoscut lupta postului. Despre iertare, cei care au încercat să ierte atunci când iertarea i-a costat. Despre iubire, cei care au continuat să iubească când nu mai aveau motive evidente, când iubirea nu mai era bucurie. Sunt realități care nu pot fi cunoscute doar cu mintea. Poate că în această cheie trebuie înțeles și acel cuvânt atribuit unui monah athonit care la întâlnirea cu Sandu Tudor, i-a spus: „dă-te bătut”. Sandu Tudor, preocupat intens de taina rugăciunii, după o perioadă scurtă petrecută în Sfântul Munte a încercat să țină, înaintea călugărilor atoniți, un cuvânt despre rugăciunea inimii. La puțin timp după ce și-a început cuvântarea, un monah care-l asculta i-a spus:

-          Știi ceva? Dă-te bătut!

Monahul nu l-a îndemnat să abandoneze rugăciunea sau căutarea înțelegerii rugăciunii, ci i-a transmis prin cuvintele: „dă-te bătut” că nu vorbește din experiență ci din cărți. 

Aceasta este și una dintre marile provocări ale educației. Educația nu poate fi doar acumulare de informații, ci formarea omului. Un profesor bun nu urmărește doar ca elevul să poată reproduce definiții, ci ca ceea ce învață să-i modeleze caracterul și comportamentul. În educația creștină acest lucru este esențial. Nu ajunge ca un tânăr să știe ce este rugăciunea, milostenia, slujirea sau iubirea aproapelui. Are nevoie de contexte în care să se roage, să dăruiască, să slujească și să iubească. Nu ne schimbă ceea ce știm ci ceea ce lăsăm să coboare în viață, prin experiență concretă. Prin lucrarea harului lui Dumnezeu, ceea ce am început printr-un gest mic și repetat poate deveni, în cele din urmă, modul nostru de a fi, firescul vieții noastre. Nu ne dăm bătuți.