Text și context

Pericopa evanghelică de astăzi e cea care deschide relatarea Sfântului Matei. În fapt, e o listă lungă de  nume și de succesiuni de generații. Una în care, cu foarte puține excepții, bărnații au prioritate. Utilitatea ei e una multiplă. În primul rând, vine să vorbească despre făgăduința mesianică și împlinirea ei. Căderea protopărinților e urmată imediat de promisiunea răscumpărării. Căci Dumnezeu e părinte iubitor. E conștient că e nevoie de pedeapsă spre a-i ajuta pe oameni să devină conștienți de gravitatea celor săvârșite. În același timp, însă, pentru El ceea ce contează e oferirea unei posibilități salvatoare.

Mesia

Sub aceste auspicii se desfășoară întreaga istorie a Vechiului Testament. Toți marii bărbați ai Legii trăiesc cu conștiința că Mântuirea trebuie să vină. Că Mesia se va naște, la vremea hotărâtă și va chema poporul ales la redescoperirea vocației sale genuine. Și-n timp ce timpu-și cerne caierul, Avraan, Isaac, Iacov, David și toți cei până la Iisus trag nădejdea că aceste vremuri se vor împlini cât mai curând. Și lasă ca în sufletul lor să se cuibărească un gând ce le spune că ar putea răsări din stirpea lor. De aceea, cei care nu sunt binecuvântați de Dumnezeu cu urmași sunt clasați în rândul păcătoșilor. Există o adevărată presiune socială ce vine să se reverse asupra lor. Un vot de blam. Cazul lui Ioachim, deși emblematic, nu este unul rarissim în istoria mântuirii. De bună seamă și altora li s-au refuzat darurile aduse la altar, sterpiciunea fiind văzută ca un impediment în apropierea de locul sfânt.

Conștient de toate aceste lucruri, Sfântul Matei vine să arate cum s-a perpetuat și împlinit această făgăduință în istoria poporului evreu. Căci Dumnezeu e consecvent cu principiile Lui și fidel făgăduințelor făcute. Așadar, nume care astăzi pot să sune ciudat unei societăți care a dezvoltat gusturi diferite sub aspectul onomasticii, vin să arate cum ginta mesianică șiconștiința Răscumpărării a supraviețuit în decursul istoriei. Evidențiază și faptul că, în paralel cu succesiunea generațiilor, ea s-a focalizat pe păstarea credinței.

În loc de concluzii

Lunga listă se oprește la Iosif. Cu mențiunea explicită: „Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus”. În fapt, însă, ea se continuă și de atunci. Din anumite perspective, s-ar putea afirma chiar că abia de aici începe. Căci odată cu întruparea lui Hristos, pe genealogia Mântuirii suntem altoiți și noi. În măsura în care acceptăm acest lucru și ne străduim să punem în aplicare principiile pe care le pune el în lucrare. Și dacă lista de până la Iosif are relevanță sub aspectul istoriei, cea de după vine să capete însemnătate spirituală teologică. Căci istoricește nu ne putem lăuda cu faptul de face parte din neamul lui Avraam, ori din cel al lui David. Și totuși, în baza relației cu Hristos, putem, dacă dorim acest lucru, să devenim nu doar apropiații, ci și rudeniile lor spirituale. Fapt cât se poate de onorant. Mai importantă decât aceasta e relația de rudenie pe care o putem avea cu divinitatea. Ca fii. Desigur, dacă facem fapte vrednice de aceasta. Îndrăzniți!