Cam în urmă cu un an, într-o călătorie cu trenul, am avut o discuție lungă cu un tânăr american. Mă întâlnise, aparent, din întâmplare (desigur, în viața nu există întâmplare) și mi-a spus că învață limba rusă. Era un căutător în domeniul religiei, care fusese în tot felul de așa-zise grupări creștine, dar care, negăsind altceva decât ipocrizie și falsitate, fusese gata să renunțe cu totul la religie.

Atunci însă a auzit că poporul rus suferea pentru credință. Acolo unde este suferință, s-a gândit el, poate că există ceva autentic și nu falsitatea pe care o avem noi în America. Așa că studia limba rusă cu scopul de a se duce în Rusia, unde spera să întâlnească oameni cu adevărat creștini. Ca preot ortodox rus ce eram, am fost impresionat să aud acest lucru, căci el nu văzuse niciodată un preot ortodox și nici nu participase la vreo slujbă ortodoxă.

Am discutat îndelung despre religie și am văzut că părerea lui era destul de corectă: suferința poate naște ceva sincer, în timp ce viața noastră blândă poate să genereze foarte ușor falsitate.

(Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Editura Sophia, București, p. 35)