Răbdarea creştinească are doi vrăjmaşi: patimile din noi şi diavolii din afara noastră.

În prim plan stau patimile din noi. Între ele trebuie să indicăm mai cu seamă iritarea, supărarea, mândria, iubirea de sine, mânia, furia, ura şi alte neputinţe omeneşti înrudite cu acestea.

Le avem înlăuntrul nostru? Nu le avem! – se gândesc mulţi. Aproape toţi ne amăgim pe noi înşine când facem singuri evaluarea. Pentru că nu ne cunoaştem îndeajuns, de obicei devenim îngăduitori. Ne socotim pe noi ca fiind sensibili şi răbdători, ca amabili şi săritori, ca milostivi şi compătimitori. Putem fi şi, într-adevăr, suntem astfel, în condiţii normale. Dar dacă se schimbă relaţiile dintre noi, dacă suntem jigniţi, batjocoriţi şi nedreptăţiţi, dintr-o dată ne schimbăm. Nebănuite patimi izbucnesc în noi, în urma cărora dăm în clocot, ne supărăm şi amabilitatea noastră se evaporă brusc.

Cine ne scoate de pe făgaşul amabilităţii? Cine ne face nerăbdători? Oamenii răi din jurul nostru? Comportările lipsite de recunoştinţă faţă de noi? Caracterele nedesăvârşite din jurul nostru? Ori grelele împrejurări ale vieţii? Nu! Nouă ne place să căutăm îndreptăţirea nerăbdării noastre...

Dar ce fel de răbdare este aceea care nu se irită dacă nu există factori iritanţi? Aceasta este o răbdare înşelătoare. Adevărata stare virtuoasă a celor răbdători se manifestă la năpustirea vrăjmaşilor, şi nu atunci când totul în jur este liniştit şi paşnic.

Nu o pricină din afara noastră aduce întru noi manifestarea nerăbdării, ci nerăbdarea care dormitează în inima noastră precum o fiară sălbatică în bârlogul său şi care iese la iveală de îndată ce o provocăm. Iritarea e urmarea neputinţei noastre, boala care se înrădăcinează în natura noastră păcătoasă.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Răbdarea - tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, pp. 49-51)