Ai auzit, zici, nişte oameni, acolo lângă Dunăre, că spun poporului o învăţătură nouă şi neobişnuită. Conţinutul acestei învăţături glăsuieşte: „Cu cât mai rău, cu atât mai bine”. Acei oameni susţin că suntem în pragul sfârşitului lumii. Ei spun că semnele prevestitoare ale celei de-a doua veniri a lui Hristos s-au arătat deja în lume: cutremure, războaie, ateism, neorânduială în fire, neorânduială între oameni şi multe altele. Şi pe temeiul acestora, îi învaţă pe oameni să nu se lupte sub nici un motiv împotriva vreunui rău din lume, ca răul să se acumuleze cât mai mult şi să grăbească astfel venirea lui Hristos. Aşadar, spun ei, trebuie să ne bucurăm de răzmeriţe, războaie, crize, inundaţii, secete, foamete, certuri între vecini, ateism, fărădelegi, neorânduieli, descompunerea familială, clătinarea Bisericii, decăderea statului. Nu trebuie să îndreptăm această viaţă, nu trebuie să o dregem, ci să îngăduim să se descompună, să se strice, să se învenineze pe de-a-ntregul, şi astfel să se facă neputincioasă. Şi toate astea, ca Hristos să se vadă îndemnat a veni mai repede şi a pune capăt la toate, într-un cuvânt: trebuie să ne bucurăm din plin de decăderea lumii; prin aceasta îl silim negreşit pe Hristos să vină iarăşi. Şi repetă neîncetat: „Cu cât mai rău, cu atât mai bine!”

Aceasta este o învăţătură nouă, ai cărei dascăli se numesc pe sine „noii adventişti”.

Pe mine nu mă miră nicidecum că unii oameni au ajuns la astfel de păreri, ci mă miră cu ce drept se leagă ei pe sine cu Hristos şi cu Evanghelia. Fiindcă atunci când cineva se rupe de Biserică şi începe să dea de capul său frâu liber imaginaţiei, ajunge la gânduri dintre cele mai caraghioase şi mai nebuneşti, ce seamănă cu visele unui beţiv. Atunci când cineva iese din corabia al cărei cârmaci este Hristos, se află în barca pe care o conduce Satana.

Această „învăţătură nouă” seamănă destul de mult cu eresul nicolaiţilor, apărut în vremea apostolilor (vezi Apocalipsa 2, 6). Nicolaiţii învăţau că trebuie să păcătuim din ce în ce mai mult, ca păcatul să ajungă în om la saturaţie şi să se atrofieze. Când omul ajunge să se cufunde în păcate până peste cap, devine sfânt! Şi la fel cum acei nebuni credeau că se sfinţesc cu ajutorul păcatului, şi aceşti „noi adventişti” cred că prin înmulţirea răului în lume îl silesc pe Dumnezeu să pună capăt lumii. Ca şi cum Cel Preaînalt ar putea fi silit la ceva! Sau ca şi cum El din neputinţă şi neştiinţă întârzie amânând sfârşitul lumii! Ascultă ce scrie apostolul Petru despre asta: nu va zăbovi Domnul făgăduinţa, precum oarecare zăbavă o socotesc, ci îndelung rabdă pentru noi, ne-vrând să piară cineva, ci toţi să vină întru pocăinţă. Dar va veni ziua Domnului ca un fur noaptea (2 Petru 3, 9-10). Adică sfârşitul lumii va veni la vremea rânduită, pe care Dumnezeu o are întru a Sa stăpânire. Şi dacă cineva doreşte să vină sfârşitul lumii cât mai repede, tot nu are dreptul să facă răul, să înmulţească răul, ca să vină binele. Apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei: să păzeşti porunca nespurcată şi nevinovată, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos (l Timotei 6, 14). Noi suntem, aşadar, datori să păzim până la capăt poruncile lui Hristos, orice vremuri ar fi. Iar una din poruncile de căpetenie ale Lui este dragostea. Ce dragoste plină de milă faţă de oameni au cei ce doresc ca oamenii să păcătuiască mai mult, să se pângărească mai mult şi să apostazieze mai mult? Şi să se înmulţească ateii, nelegiuiţii, răzvrătiţii, pustiitorii, făcătorii de rele, fiarele? Nu vezi îndată că aceşti de sine proclamaţi dascăli au intrat în barca Satanei?

Vedem şi noi multe semne care au fost prezise de către Domnul Iisus; nu suntem orbi. Asta însă nu ne dă dreptul să hotărâm ziua sfârşitului lumii, şi cu atât mai puţin să dorim înmulţirea răului din lume. Căci o dată cu înmulţirea răului se înmulţeşte şi numărul nedrepţilor ce îşi pierd sufletul. Iar noi, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie să dorim ceea ce doreşte şi Tatăl nostru Ceresc, şi anume ca toţi oamenii să se mântuiască. Marea n-are decât să se clatine, şi pământul să se cutremure, şi stelele să cadă; noi trebuie să stăm netulburaţi, încredinţându-ne voii celei bune a Făcătorului şi dorind binele tuturor făpturilor omeneşti.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia - Press, 2002, p.49-50)