Noi ne exprimăm, fie peiorativ, fie chiar aiurea, cu termenul „femeia este sexul slab”. Ceea ce este o minciună totală, deplină, o minciună perfectă. Pentru că femeia nu este sexul slab. Fe­meia este sexul „fin”, pentru că Dumnezeu a înzestrat-o cu fineţe. În timp ce pe bărbat l-a înzestrat cu puterea bărbăţiei, însă această putere în nici un caz nu poate să eclipseze fineţea femeii. Femeia are însă şi o „slăbiciune”. „Slăbiciunea” de a iubi desăvârşit. Şi este „slăbiciune” sau este calitate, în funcţie de situaţie. Iar pentru că ea poate iubi desăvârşit, ea nu poate iubi decât o singură dată.

Bărbatul nu reuşeşte să iubească desăvârşit. De aceea el poate iubi de mai multe ori. Şi pentru că am ajuns aici, ar tre­bui să înţelegem ce înseamnă iubirea, căci şi capitolul acesta este de asemenea declarat ca „intangibil”.

Există un termen în limba greacă care se numeşte fileo şi exprimă relaţia noastră cu ceea ce este înconjurător şi ceea ce produce plăcere. Când privim florile, ne aflăm în starea aceasta de fileo. Când mângâiem o pisică, se numeşte tot aşa, fileo. Sau când privim un păun, de asemenea.

Există un alt termen care se numeşte eros şi care arată relaţiile existente între noi şi sexul opus. Desigur, aici are puţin amestec şi fileo şi ceea ce noi numim erotism, dar în limitele pe care creştinismul le acceptă.

Şi mai avem un alt termen, agape, ceea ce exprimă relaţia noastră dezintere­sată, fie cu Dumnezeu, fie relaţia cu semenii. Deşi avem de-a face cu trei termeni, trebuie ca primii doi termeni să ducă în final la cel de al treilea, adică starea aceasta pe care o avem de exemplu admirând natura trebuie să conducă la admirarea Creatorului naturii.

Inclusiv erosul, care are multe trepte şi el, în final trebuie să ne conducă la termenul agape, la iubirea noastră faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, în mod dezinteresat. Tot ceea ce este plăcere este păcat, dar nu tot ceea ce este lăsat de Dumnezeu plăcut este păcat. Pentru că substanțele chimice din corpul omenesc – la bărbat, la femeie, sunt lăsate de Dumnezeu. Este măreție și aici, măreție a creației lui Dumnezeu. De aceea noi nu trebuie să privim aspectele legate de plăcere ca fiind păcat înăuntrul căsătoriei. Pentru că astfel, ceea ce numim noi „eros” este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu, mai ales în măsura în care el conduce omul spre „iubirea agapică”, cea desăvârșită și dezinteresată. Pentru că erosul trebuie să meargă până acolo încât soţia să vadă în soț pe Dumnezeu şi soţul să vadă în soţie pe Dumnezeu.

Şi mai mult, trebuie să înţeleagă că ea reprezintă în familie Biserica – „Taina aceasta mare este în Hristos şi în Biserică”, zice Pavel – iar bărbatul să ştie că el reprezintă pe Hristos în famile şi, reprezentându-L pe Hristos, să aibă comportamentul după modelul lui Hristos. Şi anume, Hristos a iubit Biserica (Biserica fiind instituția divino-umană, întemeiată de Hristos pe Cruce în chip nevăzut, iar în chip văzut la Rusalii) şi El a iubit Biserica până la jertfă. Atunci dispare aerul de superioritate pe care, de obicei, îl are un bărbat în relaţie cu soţia sa şi dispare complexul de inferioritate pe care îl are uneori soţia faţă de bărbat.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 147-148)