Sfintele Taine și sfințirea omului în viziunea filocalică

Sfintele Taine sunt prezentate în scrierile filocalice ca absolut necesare pentru mântuire, fiecare dintre ele constituind etape pe care credincioșii trebuie să le străbată pentru dobândirea Împărăției cerurilor. În lupta duhovnicească pe care o duce, creștinul este uneori înfrânt, căzând fie în păcate de moarte, fie în păcate ușoare. Lucrarea de curățire și sfințire a credincioșilor se împlinește prin primirea Sfintelor Taine. Prin ele se întreține, se apără și se întărește viața duhovnicească a credincioșilor, ei primind puterea de a urca neîncetat pe cărarea îndumnezeirii. Viața creștinului ortodox este o viață trăită cu Hristos și în Hristos, o trăire în întregime a lui Hristos. Duhul Sfânt face ca Hristos să fie prezent în Sfintele Taine și în cei ce se împărtășesc de ele. 

Părinții din Filocalie îndeamnă nu numai la o urmare a lui Hristos, ci la o imprimare de chipul lui Hristos, o îndumnezeire prin participare. Deci, creștinul n-are numai putința de a renaște pentru o viață nouă, dobândind puterea de a se desăvârși și de a se perfecționa în mod continuu, ci, prin Sfintele Taine, se unește în mod real cu Hristos prin harul necreat și îndumnezeitor, ele fiind acțiuni sensibile instituite de Hristos, prin care se împărtășește harul lui Hristos și El se unește cu persoanele care cred . Deci, viața duhovnicească a omului își are începutul, crește și se desăvârșește prin conlucrarea neîntreruptă cu harul divin revărsat prin Sfintele Taine. Temelia vieții duhovnicești a creștinului o constituie mai întâi, cele trei Taine ale vieții spirituale sau ale în-corporării în Hristos și anume: Botezul, Mirungerea și Euharistia. Cele trei Taine de inițiere îl introduc pe om în noua condiție harică a re¬nașterii și creșterii în Hristos, însă din cauza firii sale neputincioase și nestator¬nice, omul, adeseori, cade din această stare, și se expune singur tentațiilor răului și păcatelor de tot felul, care îl abat din calea mântuirii.

Părinții duhovnicești ai Spiritualității răsăritene învață că Sfintele Taine transfigurează chipul desfigurat al omului căzut în păcat. Omul căzut nu poate renaște decât prin harul divin, iar acest har al renașterii se revarsă asupra creștinului prin Taina Sfântului Botez, prima Taină prin care ni se împărtășește harul dumnezeiesc. Taina Sfântului Botez este deci Taina prin care se reintră în starea de har, creștinul curățindu-se de păcatul strămoșesc, ca și de toate păcatele săvârșite până atunci, renăscându-se spre o viață nouă și făcându-se părtaș roadelor răscumpărării prin jertfa Mântuitorului. Prin Botez, ne naștem duhovnicește și devenim frați ai lui Hristos, iar prin celelalte Taine creștem de la starea de prunc la starea de bărbat desăvârșit, primind puterea de a ne desăvârși, de a ne perfecționa în mod continuu. Neputându-se repeta Botezul, creștinul primește o altă Taină prin care să se ierte păcatele săvârșite după botez și anume Taina Pocăinței, prin care ni se dă posibilitatea să intrăm iar în comuniune cu Dumnezeu. Omul se folosește de această Taină ori de câte ori cade în păcate, întrerupând relația cu Dumnezeu, căci numai prin ea se poate restabili comuniunea între Dumnezeu și om. Pocăința este o Taină restauratoare, fiindcă îl așează pe om din nou în starea de har a Botezului, izbăvindu-l de păcat și de toată neputința, pentru a restabili iarăși comuniunea cu Hristos. Scopul ei propriu și imediat este acela de a îndrepta de la om răul și ceea ce atârnă de acesta, adică păcatul și consecințele lui ca obstacole în fața harului dumnezeiesc.
După ce se întâlnește prin pocăință cu Mântuitorul, urcă pe treapta cea mai înaltă a vieții duhovnicești. Dacă în celelalte Sfinte Taine, Hristos este prezent prin energiile necreate, în Euharistie e prezent prin însuși Preacurat Trupul Său și Sfânt Sângele Său. Prin Sfânta Euharistie se realizează cea mai deplină unire cu Hristos în această viață, creștinul neîmpărtășindu-se ca în celelalte Taine numai cu harul divin, ci cu însuși Trupul și Sângele lui Hristos care este izvorul harului divin al celorlalte.

Dintre toate celelalte Taine, hirotonia ocupă un loc aparte și presupune o chemare aparte. Ea are o importanță îndoită, folosul ei depășind pe cel strict personal și extinzându-se asupra comunității. De ea beneficiază nu numai preotul, ci toată comunitatea, harul revărsându-se prin intermediul preotului asupra tuturor. Prin harul primit, preotul primește și putere de a-i crește duhovnicește pe credincioși și de a-i îndruma spre desăvârșirea vieții în Hristos. 

Conchizând, se poate afirma că importanța și valoarea Sfintelor Taine nu pot fi relevate în mod deplin prin mijlocirea cuvintelor, ci prin împărtășirea de harul divin ce se revarsă din ele. 

La Botez, diavolul este alungat din adâncul sufletului iar Hristos se sălășluiește și tronează înăuntrul lui

Botezul este începutul vieții veșnice. Prin Botez, omul se unește cu întreaga Sfântă Treime, devine părtaș al vieții veșnice a Fiului lui Dumnezeu răstignit și înviat din morți, intră în Împărăția cerurilor, pentru a se bucura împreună cu El de iubirea Preasfintei Treimi. Botezul pune pe primitorul lui în relație intimă nu numai cu Hristos, ci cu întreaga Sfânta Treime, căci Hristos este Fiul Tatălui și ne face și pe noi, în Sine, fii ai Tatălui, eliberându-ne de robia stihiilor impersonale și a patimilor.

În scrierea sa Despre Botez sau, mai precis, Răspuns acelora care se îndoiesc de dumnezeiescul botez, a scriitorului filocalic Marcu Ascetul, inserată de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, traducătorul și tâlcuitorul Filocaliei în volumul I al colecției, Marcu Ascetul vorbește despre Botezul lui Hristos, prezentându-l ca pe o lucrare de împărtășire a Duhului Sfânt, cu toate darurile și puterile lui. Tot atunci, unul din cei care se îndoiau de dumnezeiescul botez, prezintă și întrebarea: Atunci pe cine primește în chip tainic cel ce s-a botezat? Pe Hristos sau pe Duhul Sfânt? Căci o dată ai spus că locuiește în el Hristos, altă dată, Duhul Sfânt? Părintele filocalic răspunde și menționează că pe Duhul Sfânt Îl primim prin botez. Dar fiindcă Acesta e numit și Duhul lui Dumnezeu, și Duhul Fiului, de aceea prin Duhul primim și pe Tatăl, și pe Fiul, iar fiindcă Duhul nu se desparte de Tatăl și de Fiul, de aceea mărturisim că în El se află Treimea, dată fiind dumnezeirea Sa. Căci precum în Tatăl este Fiul și Duhul Sfânt, și iarăși în Fiul Tatăl și Duhul, așa și în Duhul este Tatăl și Fiul nu prin amestecarea celor trei ipostasuri, ci prin unitatea aceleiași voințe și dumnezeiri. Drept aceea și noi, fie că numim pe Tatăl în parte, fie că pe Fiul, fie că pe Duhul, prin numele cel Unul numim Treimea în înțelesul în care am spus.

Cu alte cuvinte, Botezul este momentul sălășluirii minunate a Preasfintei Treimi în sufletul creștinului. 
Diadoh al Foticeii subliniază că, până la Botez, omul se află sub influența nemijlocită a diavolului. În adâncul sufletului său șerpuiește diavolul, iar Hristos lucrează asupra acestui suflet oarecum din afară. Demonii foiesc ca niște șerpi în adâncurile inimii, neîngăduind câtuși de puțin sufletului să caute spre dorința binelui . Strecurându-se ca niște nouri întunecoși prin părțile inimii , ei iau chipul feluritelor împrăștieri, ca, furând mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, să o desfacă de convorbirea cu harul. 

Deci, dacă până la Botez, în adâncul sufletului se află diavolul, de la Botez, înăuntrul lui se sălășluiește harul, iar diavolul este scos afară. Din acest moment, sufletul este influențat de har dinăuntrul său, iar diavolul, o dată exorcizat, alungat afară, călărește pe mustul cărnii, adică încearcă iarăși să pătrundă în sufletul său, sub forma ispitelor cu care-l ademenește, sau prin natura ușor de influențat a trupului, prin simțurile atrase de lunecușul plăcerilor și prin afecte. În acest sens, Diadoh al Foticeii dă detalii semnificative și scrie: Satana, prin Sfântul Botez, e scos afară din suflet. Dar i se îngăduie (…) să lucreze în el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului, adică în minte. Pentru că toată slava fiicei împăratului, zice, e dinăuntru. (Psalmul 44, 14; Septuaginta), nearătată dracilor. De aceea, din adâncul inimii însăși simțim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin natura ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururea, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului (Romani 7, 22), iar simțurile trupului sunt atrase de lunecușul plăcerilor. De aceea harul lucrând prin simțirea minții înveselește trupul celor ce sporesc în cunoștință cu o bucurie negrăită, iar dracii, lucrând prin simțurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne află umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinței . Făcând referire la ademenirile și tentațiile la care este supus omul de către diavol ce vrea să-l oprească de la dorirea binelui, să-l despartă din comuniunea cu harul și să-l arunce în patimi sufletești, din cauză că nu se mai poate încuiba în mintea creștinului, Diadoh completează : Deci, Satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai 'nainte, dată fiind prezența harului, călărește pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin firea ușor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. De aceea, trebuie să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecușul plăcerilor . Același autor filocalic oferă detalii și despre felurile și lucrările acestor diavoli izgoniți prin Botez. Aceste duhuri rele sunt de două feluri: Unele dintre ele sunt oarecum mai subțiri, iar altele sunt mai materiale. Cele mai subțiri războiesc sufletul. Celelalte obișnuiesc să ducă trupul în robie prin anumite îmboldiri stăruitoare. De aceea dracii care războiesc sufletul și cei care războiesc trupul își sunt mereu potrivnici, cu toate că au același scop de-a vătăma pe oameni.

Prin învățătura lor despre botez, Diadoh al Foticeii și Marcu Ascetul au combătut una dintre ereziile de atunci, și anume messalianismul. Numele de messalieni provine din termenul grecesc messalianoi/massalianoi care calchiază cuvântul siriac mesalleyānē și înseamnă rugători. Cuvântul a fost transcris în greacă sub forma μεσσαλιανοί μασσαλιανοί. Mai sunt întâlniți sub numele de euchitai, o traducere grecească a termenului messalianoi, sau purtând numele diverșilor conducători spirituali pe care i-au avut: adelfieni - după un anume Adelfios, eustatieni – după Eustatiu din Edessa, marcianiți după un anume Marcian etc. Toate aceste nume le-au fost date însă de adversari. Ei se numeau spirituali sau duhovnicești (πνευματιχοί). Sunt menționați de Sfântul Epifanie în cartea sa principală Panarion, unde îi descrie ca pe niște vagabonzi ce au renunțat la cele lumești cerșind și dormind pe străzile Antiohiei. Sfântul mai menționează că provin din părțile Mesopotamiei și semnalează prezența lor în Antiohia între anii 376-377. Sfântul Efrem Sirul îi menționează și el în lucrarea sa Imne despre erezii . Messalianismul era o erezie ascetică apărută în Siria la sfârșitul secolului al IV-lea. Adepții acestei erezii susțineau că harul și păcatul coexistă în suflet, iar din pricina păcatu¬lui lui Adam, flecare are un demon care s-a unit substanțial cu sufletul său și care îl incită la păcat. Nu este suficient să ne ocupăm de păcatele deja săvârșite. De altfel, botezul nu șterge păcatele și nici nu-1 alungă pe demonul care s-a unit cu sufletul. De aceea, trebuie ca prin rugă¬ciune permanentă să înlăturăm influența acestui demon și să atingem starea de nepătimire, ceea ce înseamnă anularea oricărei voințe sau a oricăror sentimente. În această stare, sufletul are conștiința unirii cu Mirele ceresc, după cum mi¬reasa își îmbrățișează soțul. Atunci de¬monul iese din om prin mucoasa nasului sau prin scuipat sub forma unui șarpe, iar locul lui este luat în mod simțitor de Duhul Sfânt . De asemenea, adepții ereziei susțineau că orice prezență a harului trebuie să o simtă omul. Mișcarea messalienilor a fost con¬damnată la sinodul de la Efes din anul 431.

Iată, de pildă, cum combate Diadoh al Foticeii erezia euchiților: Unii au născocit că atât harul, cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât și duhul rătăcirii se află ascunse în mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare, zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că înainte de Sfântul Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care renaștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa după Botez stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează desigur Satana asupra sufletului și după aceea ca și mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui Dumnezeu, ca trecând omul prin furtună, prin foc și prin cercare, să ajungă astfel la bucuria binelui . Și, puțin mai încolo, se întreabă, pe bună dreptate: dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sfântul botez cu trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana celui rău, mai ales dat fiind că nu există nici o împărtășire între lumină și întuneric? (2 Corinteni 6, 14) .
La rândul său, Marcu Ascetul, scrie: Noi credem că prin botez am primit slobozenia și curățirea în chip tainic. Căci luăm aminte la cel ce zice: «Iar acum v-ați spălat, acum v-ați îndreptat, acum v-ați curățit» (I Cor., 6, 11) . Această primenire a primit-o fiecare creștin prin botez, sălășluindu-se în el harul Duhului, pricina tuturor virtuților.

Momentele de părăsire a harului divin de la omul păcătos

Deși este primit în Taina Sfântului Botez, în mod desăvârșit, ca un dar al bunătății divine, harul dumnezeiesc poate suferi înmulțire sau scădere, dezvoltare sau tăgăduire. Există momente de părăsire și chiar lepădare din partea harului, care nu mai poate sălășlui într-un suflet păcătos. În legătură cu aceasta, concluzia la care ajunge Diadoh este următoarea: există o părăsire din îngăduința lui Dumnezeu, o părăsire povățuitoare și părăsirea în sens de lepădare. Părăsirea cu scop povățuitor, pedagogic, nu lipsește nicidecum sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul își ascunde numai, cum am zis, de multe ori prezența din fața minții, ca să împingă oarecum sufletul înainte prin răutatea dracilor, spre a căuta cu toată frica și cu multă smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscând câte puțin răutatea vrăjmașului său. Este ceea ce face mama care depărtează puțin copilul de la sânul său dacă se poartă cu neorânduială față de regulile alăptării ca, speriat de niscai oameni cu fețe urâte ce stau împrejur sau de niscai fiare, să se întoarcă cu frică multă și cu lacrimi la sânul maicii. Dar părăsirea, în sens de lepădare, predă sufletul ce nu vrea să aibă pe Dumnezeu, legat dracilor. Noi însă nu suntem fiii lepădării (Evr., 10, 39), să nu fie, ci credem că suntem prunci adevărați ai harului lui Dumnezeu, alăptați cu mici părăsiri și cu dese mângâieri, ca prin bunătatea Lui să ajungem la bărbatul desăvârșit și la măsura vârstei plinirii lui Hristos . Când vorbește despre părăsirea povățuitoare, Diadoh subliniază că ea aduce sufletului întristare multă, precum și o anumită smerenie și deznădejde măsurată, pentru ca partea lui iubitoare de slavă și fricoasă să ajungă, după cuviință, la smerenie. Ea produce în inimă îndată frica de Dumnezeu și lacrimi de mărturisire, precum și multă dorință de tăcere. Dar părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde, de necredință, de fumul mândriei și de mânie. Deci, având noi experiența ambelor părăsiri suntem datori să ne apropiem de Dumnezeu după cum o cere fiecare. 

Efectele harice ale Botezului în lumina învățăturii filocalice

Potrivit cuvintelor Mântuitorului: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16), nu se poate vorbi despre certitudinea mântuirii, fără Botez.

Referindu-se la importanța Botezului, Părinții filocalici Calist și Ignatie Xanthopol mărturisesc următoarele : ... s-a scris în Gherontic (Pateric): Ioan de Bostra, bărbat sfânt și având putere asupra duhurilor necurate, a întrebat pe draci, care locuiau în niște fetițe furioase și chinuite de ei cu răutate, zicând: «De care lucruri vă temeți la creștini?» Aceștia au răspuns: «Aveți cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care-l puteți atârna de grumazul vostru; unul cu care vă spălați în biserică; și unul pe care-l mâncați în adunare... ». Deci lucrurile de care se tem răufăcătorii mai mult decât de toate, sunt crucea, Botezul și Cuminecătura.

Botezul este prima Taină pe care o primește omul ce urmează a deveni creștin, adică următor al lui Hristos, este Taina nașterii duhovnicești. Expresia făptură nouă a Scripturii (II Corinteni 5, 17) nu are un sens metaforic, sau pur și simplu moral, ci în întregime real. Botezul nu suprimă în mod simplu păcatul, nu se mărginește la îndreptarea consecințelor sale, ci prin Botez omul se încorporează în Hristos și aceasta constituie pentru el o nouă naștere, este de fapt Taina nașterii la o viață mult mai înaltă decât existența fizică, biologică, căci este viața întru Hristos. Este o naștere supranaturală mai presus de nașterea prin care și-a primit omul ființa sa naturală. Ce este născut din trup, trup este și ce este născut din Duh, Duh este (Ioan 3, 36). Înfierea duhovnicească duce la înviere și viața de veci. Cei botezați devin, în Hristos, fii ai lui Dumnezeu după har și fii duhovnicești ai Bisericii, pentru ca în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeul Cel ceresc (Romani 8, 16; Galateni 4, 6) și să poată rosti pe tot parcursul vieții lor rugăciunea Tatăl nostru, trăind bucuria pascală a lucrării harului Duhului Sfânt în viața lor.
La Botez, primim eliberarea de lanțurile păcatului strămoșesc, moștenit în baza descendenței noastre din protopărinții noștri Adam și Eva, cât și a celor personale: Sfântul Botez ne iartă și ne șterge toate păcatele, învață scriitorul filocalic Ava Dorotei . În același gând este și Sfântul Simeon Noul Teolog, care precizează: De la dumnezeiescul Botez primim iertarea păcatelor săvârșite și ne eliberăm de vechiul blestem și ne sfințim prin venirea Sfântului Duh.

Botezul restabilește chipul lui Dumnezeu din om, conferindu-i acestuia calitatea de fiu al lui Dumnezeu după har și de membru al Trupului tainic al Domnului, Sfânta Biserică. După Botez, omul moare păcatului și se naște virtuții, moare răului și se naște binelui, se desparte de diavol și trăiește în Hristos. Această unire cu Hristos se cere dezvoltată și desăvârșită în mod continuu prin cultivarea virtuților și trăirea unei vieți creștine pilduitoare. 
Chipul lui Hristos e o adevărată haină luminoasă, este Hristos Însuși. Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat (Gal., 3, 26). Hristos i-a dat omului înfățișarea Sa și acesta trebuie să o facă pe aceasta tot mai clară, silindu-se să viețuiască tot mai mult după modelul hristic, pentru a dobândi asemănarea cu Dumnezeu: Două bunuri ne aduc harul cel sfânt prin botezul renașterii, dintre care unul covârșește nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruiește îndată, căci ne înnoiește în apa însăși și luminează toate trăsăturile sufletului, adică «chipul» nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului nostru. Iar celălalt așteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este «asemănarea». Deci când începe mintea să guste întru multă simțire din dulceața Preasfântului Duh, suntem datori să știm că începe harul să zugrăvească, așa zicând, peste chip, asemănarea. Căci precum zugravii desemnează întâi cu o singură culoare figura omului, apoi înflorind puțin câte puțin culoarea prin culoare scot la arătare chipul viu al celui zugrăvit până la firele părului, așa și sfântul har al lui Dumnezeu readuce întâi prin botez «chipul» omului la forma în care a fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărârea frumusețea «asemănării» și stând goi, și fără frică în atelierul lui, înflorește o virtute prin alta și înalță chipul sufletului din strălucire în strălucire, dăruindu-i pecetea asemănării. 

Cel botezat, întărind Botezul prin porunci, nu mai plătește moartea ca o datorie pentru păcat, ci primește întrebuințarea morții ca osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viața dumnezeiască și fără de sfârșit. Căci Sfinții, care au străbătut calea vieții de aici trecând prin multe pătimiri pe care le-au purtat cu bărbăție pentru adevăr și dreptate, au eliberat firea din ei de moartea ca osândă pentru păcat și arma morții, care slujea spre nimicirea firii, au folosit-o spre nimicirea păcatului, după pilda căpeteniei mântuirii lor, Iisus. Fiindcă, dacă păcatul se slujea de moarte ca de-o armă pentru nimicirea firii în cei ce săvârșeau păcatul asemenea lui Adam, cu atât mai mult se va sluji firea de moarte, ca de o armă spre nimicirea păcatului, în cei ce săvârșesc dreptatea prin credință.

Sfinții Varsanufie și Ioan, care, după cum se știe, din dorința de pocăință, dorul după isihie și nevoințe duhovnicești, s-au închis într-o chilie și comunicau cu ceilalți doar prin scrisori, sfătuiesc pe un episcop în privința administrării tainei Sfântului Botez, arâtând totodată și efectele binefăcătoare ale acestei Taine : Pe cei ce voiesc să se boteze (să se lumineze), trebuie să-i primești (episcope). Și trebuie să le dai Sfântul Botez în sfânta Patruzecime sau la Înălțarea Mântuitorului. Și așa vor avea toată săptămâna ca sărbătoare. Dar dacă vreunul ar fi bănuit că face aceasta ca o simplă formă, sau de frica poruncii, spune-i: «De vii din pricina poruncii, e păcat. Iar de vii cu frica lui Dumnezeu pentru viață, îți vei câștiga două bunuri: cel al vieții și cel trupesc». 

Prin Sfântul Botez, iar apoi prin Sfânta Taină a Mirungerii, i se dă creștinului, în potență, dar real, harul și darurile Sfântului Duh, spre deplina lor actualizare și dezvoltare în viață. Ai îmbrăcat pe Hristos prin Botezul mântuitor, spune scriitorul filocalic Teolipt, ai lepădat întinăciunea prin baia dumnezeiască, ți-ai câștigat strălucirea harului duhovnicesc și noblețea de făptură . Omul primește gratuit și deplin sau desăvârșit harul Duhului Sfânt și darurile Acestuia, însă cultivarea sau dezvoltarea lor depind de voința și nevoința în cele bune a primitorului. Prin Botez, este alungat din adâncurile sufletului celui botezat duhul viclean și necurat care se ascunde și se încuibează în inima lui, sunt depărtate toate duhurile răutății. Cel ce dezvoltă harul și darurile Duhului primate la Botez devine fiu al lui Dumnezeu, bineplăcut și casnic al Lui. Cel ce, dimpotrivă, nu le cultivă, este părăsit și lepădat de Hristos, căzând, din nou, sub robia celui ce l-a stăpânit înainte de Botez. 

Prin Botez, omul devine purtător de Hristos (hristofor) și sălaș al Duhului Sfânt, iar dacă el conștientizează că, după primirea Tainei, Cineva sălășluiește în adâncul sufletului lui, se silește să facă roditoare această prezență divină până la iluminare și îndumnezeire.

În concluzie, Spiritualitatea ortodoxă, prin glasul inspirat al Părinților neptici, ne arată ce este omul înainte de Botez: o existență biologică, aflată sub stăpânirea diavolului, încuibat și ascuns în adâncul ei; precum și ceea ce devine prin primirea acestei Sfinte Taine: purtător de Hristos și de Duhul Sfânt; și ceea ce este chemat să devină după aceea: dumnezeu cu ajutorul harului și prin ostenelile personale.

Sfântul Botez este desăvârșit dar nu desăvârșește pe cei ce nesocotesc poruncile divine

Marcu Ascetul precizează că după Botez, harul Duhului Sfânt se sălășluiește în adâncul omului, fiind șters cu totul păcatul. Prezența harului în sufletul celui botezat este însă una tainică, mistică, dar reală, iar descoperirea ei presupune din partea celui botezat stăruință și efort în dobândirea virtuților. Harul se ascunde, spune Diadoh, din însăși clipa în care ne-am botezat, în adâncul minții. Dar își acoperă prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe iarăși cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră într-un chip negrăit în comunicare cu sufletul prin simțirea minții . Însă, harul rămâne numai ca o putere (δύναμις) spre fapte bune, pe acestea din urmă având să le săvârșească omul. Și, pe măsură ce le săvârșește, se face descoperită prezența harului în el . Deci, harul își ascunde la început prezența sa în cei botezați, așteptând hotărârea sufletului spre conlucrare, mișcarea lui spre făptuire. Dacă cel botezat păzește poruncile sfinte și, prin cuget smerit, caută pe Dumnezeu, focul sfântului har se va revărsa și peste simțurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina pământului omenesc . Iar când nevoitorul va cultiva deplin virtuțile creștine, harul îi va lumina toată firea printr-o oarecare simțire mai adâncă, încălzindu-l spre mai multă dragoste de Dumnezeu .
Marcu Ascetul mai vorbește și de o curățire realizată în chip tainic, prin Botez, și una efectivă, dobândită prin împlinirea poruncilor: Suntem datori să știm exact că toată vina ce izvorăște din Adam fiind desființată de Domnul, oricine mai pătimește de vreun păcat, i se întâmplă aceasta pentru că a disprețuit, prin necredința sa sau prin iubirea de plăcere, desăvârșirea pe care a primit-o în chip tainic la botez. Căci chiar dacă omul încă n-a cunoscut ce-a primit, fiind nedesăvârșit în credință și cu lipsuri în lucrarea poruncilor, dar Dumnezeu i-a dăruit desăvârșirea. Fiindcă zice: «Tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor» (Iacov 1,17). Iar acest dar desăvârșit nu-l află cineva oricum, chiar dacă ar folosi toată istețimea lumească, ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, în analogie cu ceea ce împlinește din ele . Părinții filocalici învață că Botezul îl curăță pe primitor de păcatul strămoșesc și de eventualele păcate săvârșite până la primirea Tainei, dar de păcatele personale și de tentația spre păcat de după Botez, acesta se eliberează prin împlinirea poruncilor și cultivarea virtuților. Noi primim deci în sânul dumnezeiesc, adică în sfințita cristelniță, în dar, harul dumnezeiesc, cu totul desăvârșit. Dar dacă pe urmă, prin reaua întrebuințare a celor vremelnice și prin grija de lucrurile vieții și prin ceața patimilor, îl acoperim pe acesta cum nu se cuvine, ne este cu putință, prin pocăință și prin împlinirea poruncilor îndumnezeitoare, să primim și să dobândim iarăși această strălucire mai presus de fire și să vedem în chipul cel mai limpede arătarea ei. Desigur, arătarea ei se descoperă pe măsura ostenelii fiecăruia în credință . La rândul său, Marcu Ascetul constată același lucru: într-adevăr Sfântul botez este desăvârșit și prin El ni s-a dat harul, însă stă ascuns în chip nearătat, așteptând ascultarea noastră și împlinirea poruncilor pentru care am primit putere prin el. 

Prin Botez, creștinii primesc puterea de a împlini desăvârșit poruncile, iar pe măsura împlinirii lor li se va descoperi și harul dăruit. Creștinii experiază harul pe măsura râvnei și nevoințelor lor. Așa se explică de ce unii înaintează continuu în desăvârșire, iar alții cad în păcate grele, unii se îndreaptă spre cele bune, iar alții înclină și cad în păcat. Unii urmează cărarea sfintelor nevoințe, alții, drumul cel larg al răului, căci harul, ce se dăruiește la Botez desăvârșit, dă fiecăruia după vrednicia sa și pe măsura împlinirii poruncilor, puterea de a pune în lucrare ale sale daruri. Omul este slobozit de păcat prin Botez, însă datorită libertății voinței, aceasta stăruie și rămâne atașată în continuare de ceea ce iubește. 

Adversarii scriitorului filocalic Marcu Ascetul afirmau că păcatul strămoșesc nefiind șters prin botez, străduințele noastre au tocmai rostul de a-l șterge, la ceea ce Marcu răspunde că, dacă ar fi așa, Hristos n-ar fi avut pentru ce să se întrupeze și să moară. În realitate, păcatul e șters prin botez, faptele noastre numai actualizează puterea harului, care a desființat păcatul și ne-a făcut liberi spre săvârșirea lor. În păcat recădem numai dacă nu prelungim în fapte bune puterea harului, dar atunci nu cădem în păcatul lui Adam, ci al nostru personal.

Marcu Ascetul exprimă convingerea că Sfântul Botez este desăvârșit, dar nu desăvârșește pe cel ce nu împlinește poruncile și chiar dacă suntem ținuți sub păcat și după botez, aceasta nu se întâmplă din pricină că botezul ar fi nedesăvârșit, ci pentru că nesocotim porunca și ne alipim de plăceri de bunăvoie.

Dacă la botez se sălășluiește în noi harul ca putere spre faptă, el ne dăruiește libertatea, ne eliberează, adică ne face capabili să nu mai săvârșim răul, nu mai lucrează în noi răul, decât doar dacă-l dorim. Nu trebuie să ne mirăm că după botez gândim iarăși cele rele împreună cu cele bune. Căci baia sfințeniei șterge pata noastră de pe urma păcatului, dar nu preschimbă acum putința de a se hotărî în două feluri a voinței noastre și nici nu oprește pe draci să ne războiască sau să ne grăiască cuvinte înșelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit când eram în starea naturală, să le păzim cu puterea lui Dumnezeu, după ce am luat armele dreptății . Noi devenim capabili să săvârșim binele, însă libertatea noastră nu este distrusă, nici voința nu este preschimbată. Dacă prin botez nu ne-am fi eliberat de păcatul strămoșesc, e limpede că nu putem săvârși nici faptele libertății. Iar dacă putem să le săvârșim pe acestea, este evident că, tainic, ne-am eliberat de robia păcatului. În același duh filocalic, aceeași idee o subliniază și un alt mare Părinte filocalic, Sfântul Simeon Noul Teolog, cu câteva secole mai târziu: Botezul nu ia de la noi libertatea voinței și puterea de a ne hotărî prin noi înșine, ci abia el ne dăruiește libertatea, ca să nu fim stăpâniți silnic și fără să vrem de diavolul . Referindu-se tot la libertatea omului de după botez, Marcu Ascetul consideră că păcatele săvârșite după primirea Tainei au două pricini ce depind de voința noastră: neîmplinirea poruncilor și faptele cele rele de după Botez. 

De aici putem ușor conchide că nici Botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu silește voia omului , ci aceasta atârnă de voința noastră liberă. În lucrarea de purificare a omului de păcatele și patimile somatice și sufletești, un rol mare îl are harul divin și efortul uman, înfrânarea trupului și cultivarea sufletului. În măsura în care omul se purifică de patimi și urcă toată scara virtuților, apropiindu-se de Hristos și unindu-se întreg cu El întreg și uitând de toate cele pământești, ajunge cu El acolo sus, în trup sau afară de trup (2 Corinteni 12, 2) nu știe, și petrece împreună cu El, bucurându-se de dragostea Lui și de bunătățile divine și săturându-se fără săturare de cele de care nu se poate sătura.