Isihasmul paisian – rugăciune, studiu biblic și patristic

 

O atenție deosebită a acordat Cuviosul Paisie de la Neamț traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând astfel șirul traducerilor de la Dragomirna și Secu. Unii călugări, fiind buni eleniști, traduceau scrierile Sfinților Părinți din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamț o adevărată academie patristică și duhovnicească, nemaiîntâlnită în alte țări ortodoxe din acea vreme.

„Rugăciunea lui Iisus este fapta comună a oamenilor şi a îngerilor.” (Sfântul Paisie Velicikovski)

Teologia răsăriteană învață faptul că Dumnezeu Se manifestă în lume și devine cognoscibil prin puterile și energiile necreate care izvorăsc din Ființa Sa. Energiile necreate care izvorăsc din Ființa Divină îi creează omului o predispoziție spre îndumnezeire, un act teandric venit din partea lui Dumnezeu, care – cumulat cu efortul personal al credinciosului îndreptat spre mântuire – îl face pe om „părtaș firii celei dumnezeiești” (II Petru 1, 4). Prin aceasta nu se înțelege faptul că ne împărtășim din firea divină sau că devenim coesențiali cu Dumnezeu, ci doar faptul că omul ajunge la starea de nepăcătuire, cu care era înveșmântat înainte de căderea în păcat și totodată ajunge la o stare de desăvârșire deplină pe care dacă ar depăși-o nu ar mai fi proprie firii umane, ci lui Dumnezeu.

Părinții isihaști rostesc continuu Rugăciunea lui Iisus, ceea ce îi face să se ridice la un alt nivel de percepție a realității, iar contemplația culminează cu vederea luminii dumnezeiești necreate, pe care Sfinții Apostoli Petru, Iacob și Ioan au văzut-o pe Muntele Tabor (Matei 17, 1-8). Dacă Dumnezeu este incognoscibil în Ființa Sa, căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18), El Se descoperă oamenilor prin energiile Sale necreate care izvorăsc din Însăși Ființa Divină. Biserica Ortodoxă a rămas fidelă teologiei palamite, iar acest lucru se vede și din evlavia pe care clerul și credincioșii ortodocși o au față de trăirea isihastă.

Mântuitorul Hristos a spus că cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu. Primul scop al rugăciunii a fost curățirea de patimi sau nepătimirea. O dată realizat acest prim pas, i-a urmat al doilea, care este împodobirea cu frumusețea virtuților. Părinții isihaști consideră rugăciunea ca fiind maica virtuților, pentru că prin ea dobândim harul lucrător al lui Hristos și ne facem împlinitori ai voii Sale, care este mântuirea. Părinții nevoitori au trăit această realitate a urcușului duhovnicesc ce-l duce pe om la vederea lui Dumnezeu.

Sfinții Grigorie Palama, Simeon Noul Teolog și Nicolae Cabasila au urmărit punerea în lumină a legăturii dintre viața ascetică, rugăciunea minții și vederea lui Dumnezeu, iar spre aceasta și-a închinat toate strădaniile sale duhovnicești Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamț (1722-1794), devenind astfel promotorul unui curent de înnoire spirituală care a contracarat dezastruoasele urmări ale Renașterii, ale Iluminismului și ale Revoluției franceze (1789).

Părintele Profesor Ioan Ivan, cel care a închinat mulți ani studiului vieții mănăstirești din ținutul Neamțului, a subliniat că sihaștrii din acest ținut nu s-au izolat de lume, ci au coborât spre nevoile oamenilor simpli care veneau la aceste altare de credință pentru a lua putere duhovnicească. Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan afirmă că în cuprinsul vetrei străbune cele dintâi așezări monahale au fost sihăstriile și că sihaștrii erau cei care au continuat firul neîntrerupt de rugăciune, cultivând în același timp și dragostea față de semenii lor, din mijlocul cărora s-au ridicat și și-au consacrat viața rugăciunii.

Însoțirea rugăciunii minții cu grija față de aproapele sau față de comunitatea în care te afli o întâlnim și la Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț. Isihasmul paisian se deosebește de cel athonit prin modul de viață practicat: primul este chinovial, iar cel de-al doilea idioritmic. Astfel, isihasmul paisian antrenează viața întregii obști mănăstirești, uneori a mai multor mănăstiri împreună, între care are loc un rodnic și bogat schimb de experiență duhovnicească, adică o împreună-împărtășire din bucuriile duhovnicești.

Urmând tradiției isihaste din Țările Române, Cuviosul Paisie intensifică legătura între viața de obște și rugăciunea inimii care se dezvoltase mai ales în mediile în care călugării trăiau izolați, în singurătate. O dată adus în viața de obște, isihasmul nu a făcut decât să dea tărie spiritualității ortodoxe din acele timpuri și în acele părți ale pământului românesc. Comunitatea celor peste o mie de călugări de la Neamț a făcut ca vechea lavră moldavă să devină „un nou Athos”, iar viața duhovnicească din Mănăstirile Neamț și Secu s-a extins și la schiturile lor, care țin până astăzi rânduiala Sfântului Paisie.

Reînnoirea paisiană a însemnat o retrezire a spiritualității creștine într-un cadru al decadenței generale. Viața monahală este culmea nevoințelor umane pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Redescoperirea Scripturii și a scrierilor patristice merge mână în mână cu redescoperirea rugăciunii lui Iisus. Esența marii înnoiri inaugurate de Cuviosul Paisie stă în aceea că a așezat Scriptura, scrierile patristice și rugăciunea minții la temelia vieții de obște, cu toate consecințele pe care le comportau acestea în organizarea vieții comunitare și a ascezei personale.

Studiul neîncetat, ziua și noaptea, al Scripturilor și al scrierilor patristice este răspunsul lui Paisie la lipsa de povățuitori duhovnicești experimentați. Plecând de la această convingere, studierea scrierilor patristice, unită cu osteneala de a le traduce în slavonă și română, a devenit puțin câte puțin una dintre activitățile principale ale obștii paisiene.

Regula obştii paisiene punea la temelia vieţii monahale, mai presus de orice, două virtuţi: sărăcia personală şi ascultarea necondiţionată de stareţ. Nici un călugăr nu trebuia să posede ceva personal, totul aparţinea obştii, iar stareţul avea grijă de fiecare după nevoile lui.

„Mănăstirea Neamț este centrul Ortodoxiei românești.” (Teoctist,  Patriarhul României)

La 12 kilometri de Cetatea Neamțului, pe valea râului Nemțișor, înconjurată din toate părțile de culmi împădurite, este așezată Mănăstirea Neamț, considerată pe drept cuvânt „centrul Ortodoxiei românești”.

Potrivit documentelor, Mănăstirea Neamț ființa în sec. XIV ca obște monahală ortodoxă. Începuturile ei sunt mult mai vechi, dar cel dintâi domnitor moldovean care a dăruit Mănăstirii Neamț sate și moșii este Petru Mușat (1375-1391). Acesta a zidit Cetatea Neamț, a integrat-o definitiv în sistemul de apărare al țării și tot el ar fi clădit la Neamț, pe locul vechiului schit de lemn, o biserică de piatră, care a fost înconjurată de urmașii săi în scaunul Moldovei cu chilii călugărești, diferite clădiri, turnuri și ziduri de apărare. În sec. XVIII a început prin osteneala viețuitorilor mănăstirii acțiunea de reconstrucție și reînnoire.

Călugării din Sfânta Mănăstire Neamț viețuiesc și astăzi, ca dintotdeauna, potrivit cu pravila lor. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu și al Maicii Domnului, ei păstrează cu grijă și prețuire biserica Sfântului Ștefan cel Mare, impunătoare prin măreția și frumusețea ei, precum și prin obiectele de cult de o valoare inestimabilă.

Mii de monahi iubitori de sfințenie au sfințit de-a lungul veacurilor, prin rugăciune și nevoință, acest ținut al Neamțului, încât el a devenit un fel de Athos românesc sau un Tabor al luminilor văzute cu inima.

În acest ținut binecuvântat de Dumnezeu, unde muntele se împletește cu valea, pădurea cu poiana, izvorul cu stânca, iar pământul se unește cu cerul coborât în inimile sfinților, se află venerabila Mănăstire Neamț, vatră de isihie moldavă, loc în care monahii iubitori de Dumnezeu și-au sfințit sufletele de-a lungul veacurilor.

Lumina din viața și lucrarea monahilor de la Neamț ne călăuzește spre frumusețile cele nepieritoare, urmând astfel pilda înțelepților călători către netrecătoarea Împărăție. Din viața și faptele lor vedem că Dumnezeu este împreună-lucrător cu noi, prin iubire.

Monahii nemțeni trăiesc viața în smerenie și simplitate, fac ascultare necondiționată, fără urmă de cârtire, și nu așteaptă de la semeni răsplata muncii lor. Zic neîncetat în inimile lor rugăciunea lui Iisus, având Psaltirea asupra lor.

Sunt foarte evlavioși, iar la chilie nu au decât rasa, Ceaslovul şi Psaltirea. Virtuțile lor sunt postul aspru, neîncetata rugăciune şi trezvia minţii. Permanent au privirea în jos şi cugetă la moarte. Sunt plini de întreaga înţelepciune, cu fețele senine şi inimile mereu deschise. Nu vorbesc cuvinte de prisos și nu râd. Vorbirea lor este foarte scurtă, mănâncă o dată pe zi, seara, şi dorm câteva ore pe noapte.

Sunt milostivi şi primitori de străini. Îi hrănesc cu mâncare de la trapeză şi îi primesc să se odihnescă. Râvnitori pentru împlinirea făgăduinţelor călugăreşti, monahii nemțeni au dat de dulceaţa liniştii şi a rugăciunii și au o nevoinţă ascetică asemenea sihaştrilor de demult. Duc o viață ascetică postind, priveghind, hrănindu-se cu puțină pâine și apă și înfrânându-se cu fapta, fiind bineplăcuți lui Dumnezeu.

Mănăstirea Neamț a fost și va rămâne o vatră de rugăciune isihastă, de formare și desăvârșire duhovnicească, în Iisus Hristos.

Starețul Paisie Velicikovski a jucat un rol deosebit de important în procesul de reînnoire a Mănăstirii Neamț din sec. XVIII

Cuviosul Paisie s-a născut în orașul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o familie preoțească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece frați. Tatăl său se numea Ioan și era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez, sfântul se numea Petru.

Rămânând orfan de tată, copilul a fost dat de mama sa să învețe carte la Academia teologică din Kiev. La vârsta de 19 ani intră în viața monahală la Mănăstirea Medvedeski. În anul 1746, se duce la Muntele Athos, unde se nevoiește ca sihastru.

În anul 1750 este tuns în monahism, de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Este hirotonit ieromonah și întemeiază o obște monahală la Schitul „Sfântul Ilie” din Muntele Athos, unde se nevoiește până în anul 1763, adunând în jurul său 64 de monahi.

Vine în Moldova împreună cu toți ucenicii săi și se stabilește la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoiește până în anul 1775. La Dragomirna, Cuviosul Paisie formează o obște mare de 350 de monahi și traduce împreună cu ucenicii săi o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți. Filocalia de la Dragomirna, din 1769, este prima colecție majoră de traduceri românești filocalice, având 626 pagini.

În anul 1775, Bucovina căzând sub ocupație austriacă, Cuviosul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, împreună cu 200 de monahi, restul de 150 rămânând la Dragomirna. La Secu, Sfântul Paisie și obștea sa au continuat aceeași rânduială de viață duhovnicească athonită, ca și la Dragomirna.

Cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi, Cuviosul Paisie s-a mutat în anul 1779 la Mănăstirea Neamț, cu o parte din obștea de la Secu, unificând astfel cele două mănăstiri sub povățuirea unui singur stareț.

Timp de 15 ani, cât a fost stareț al Mănăstirilor Neamț și Secu, Cuviosul Paisie păstrează cu sfințenie același regulament de viață monahală din Sfântul Munte Athos, atât în ceea ce privește rânduiala sfintelor slujbe, cât și nevoința monahilor la chilie. La biserică erau datori să ia parte toți părinții și frații, afară de cei bolnavi sau cei trimiși la ascultări. Marele stareț venea cel dintâi la sfintele slujbe și neîncetat se ruga cu rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi. În obștea Cuviosului Paisie de la Neamț se aflau mai mulți călugări sporiți duhovnicește, care aveau darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni, căutând să-i urmeze întru toate părintelui lor sufletesc.

Spovedania fraților din obște se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiți, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici care spovedeau și îndrumau duhovnicește întreaga obște, iar marele stareț supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovnicești, cât și în ascultările de obște, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat și binecuvântare. Cei neascultători primeau canon și mustrare părintească.

O atenție deosebită a acordat Cuviosul Paisie de la Neamț traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând astfel șirul traducerilor de la Dragomirna și Secu. Unii călugări, fiind buni eleniști, traduceau scrierile Sfinților Părinți din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamț o adevărată academie patristică și duhovnicească, nemaiîntâlnită în alte țări ortodoxe din acea vreme.

În 15 noiembrie 1794, îmbolnăvindu-se, și-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obștea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, peste 1000 de călugări români, ruși, ucraineni, greci, bulgari. A fost înmormântat în biserica cea mare a Mănăstirii Neamț, iar la mormântul lui vin mereu să se închine și să-i ceară ajutorul pelerini credincioși din toată lumea ortodoxă. Sfintele sale moaște sunt așezate spre închinare în pronaosul Mănăstirii Neamț, alături de cele ale Sfântului Simeon din Muntele cel Minunat și de cele ale Sfântului Necunoscut.

Sfântul Paisie a lăsat la Mănăstirea Neamț o lucrare care nu se cuprinde numai în pilda vieții personale, nici în organizarea vieții de obște potrivit învățăturii Sfinților Părinți, ci mai ales în faptul că a creat o școală de viață duhovnicească, aprinzând inimile cu iubire față de viața de mănăstire, stârnind dorul spre nevoința ascetică și spre lucrarea lăuntrică.

Cuviosul Paisie de la Neamț a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, fiind pomenit în ziua 15 noiembrie.

„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34)

Sfânta Mănăstire Neamț, podoaba monahismului românesc, și-a trăit cea mai înaltă epocă de înflorire duhovnicească, de la întemeiere și până în prezent, în timpul marelui său stareț, Paisie Velicikovski (1779-1794). Dacă pe vremea ctitorului ei, Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, Mănăstirea Neamț avea un sobor de sute de monahi cu aleasă viețuire duhovnicească, în a doua jumătate a sec. XVIII marea lavră număra o mie de monahi, sute dintre ei fiind schimnici, lucrători ai rugăciunii lui Iisus, duhovnici, ostenitori la bolniță, pustnici sau sihaștri isihaști.

Acestea sunt cele două culmi din viața Mănăstirii Neamț. În epoca sfântului voievod viața duhovnicească era mai puternică, mai ascetică și mai izolată de lume. Singura formă de comunicare cu lumea înconjurătoare era rugăciunea lui Iisus, dovada cea mai grăitoare a înaltei trăiri duhovnicești care exista în Mănăstirea Neamț.

Pe vremea Sfântului Paisie, viața duhovnicească a soborului este mult îmbunătățită, iar rugăciunea cu meșteșug, asceza la chilie, deasa spovedanie și împărtășire și citirea Sfinților Părinți capătă un rol hotărâtor. Călugării devin misionari, dascăli de preț pentru popor, duhovnici iscusiți, samarineni îndemânatici, iar Mănăstirea Neamț ajunge o adevărată vatră de trăire duhovnicească și de isihie moldavă, pentru numeroși sfinți și simpli monahi deopotrivă, faima ei ajungând îndată până la Athos și Ierusalim.

De la același autor

Ultimele din categorie