Împărtăşania constituie rezerva principală a Bisericii, sursa ei de energie şi inspiraţie pentru că actualizează pe Hristos cel înviat. Marea poruncă misionară a fost dată apostolilor după Înviere. Iisus Hristos Domnul, Cel care a surpat puterea iadului prin Învierea Sa, trimite pe apostoli să predice Evanghelia, să cheme la pocăinţă şi să boteze în numele Sfintei Treimi.[1]

Preoţii trebuie să folosească spaţiul şi timpul liturgic potrivit scopului pentru care au fost instituite. Liturghia nu are menirea să distreze pe amatorii de muzică veche, de tablouri religioase sau de monumente de artă din trecut, ci trebuie să-i facă mai umani, mai altruişti, mai solidari.[2]

Ea este restituirea, mijlocirea şi actualizarea istoriei mântuirii pentru întreaga comunitate şi pentru fiecare credincios în parte. Apartenenţa vizibilă la Biserica istorică trebuie să fie confirmată în şi prin Taina Euharistiei, taină în care Hristos mijloceşte viaţa Sa în viaţa credinciosului. Hristos este prezent şi se dăruieşte Bisericii euharistice, prin care atrage lumea în comunitatea Sa eshatologică. Una din acuzaţiile principale pe care Iisus le-a adus slujitorilor de la templul din Ierusalim, a fost aceea că au schimbat funcţia proprie a templului: „casa Mea se va chema casă de rugăciune, voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari” (Matei 21, 13). Aşadar, Sfânta Liturghie nu cultivă izolarea sau individualismul care generează egoismul aducător de atâtea rele în viaţa oamenilor, ci solidaritatea şi altruismul.[3]

Momentul liturgic este prin structura lui centrul întregului cult ortodox, deoarece în el se concentrează şi se întrepătrund realitatea integrală divină şi cea umană, în perspectiva istorică şi eshatologică, într-o formă definită, fixă, iar sărbătorile constituie elemente variabile de înfrumuseţare, în care adorarea şi admirarea puterii dumnezeieşti manifestată în întreaga lume ating punctele culminante ale emoţiei religioase. Liturghia este nucleul întregii vieţi creştine. Sfânta Liturghie este deci izvorul şi cadrul de desfăşurare al adevăratei vieţi spirituale.[4] Prin Sfânta Euharistie şi prin celelalte Taine se efectuează actul sfinţirii vieţii umane.

Biserica şi liturghia sau cultul sunt identice, acest adevăr este subliniat şi de Prof. Pr. Petre Vintilesscu astfel: „…Liturghia are conceptual o misiune eclesiologică şi comunitară. Ideea în care a fost instituită şi întemeiată se vede dominată expres de scopul de a actualiza pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu, în care să se adune toţi fii Lui, unificaţi într-o viaţă de pace şi de iubire frăţească sub suflul Aceluiaşi Duh al Hristosului Său. Încă de la originea ei, existenţa şi viaţa socială a Bisericii au fost prezidate de Liturghie. Conştiinţa de comunitate religioasă nouă şi distinctă s-a închegat în mentalitatea primilor creştini numai în atmosfera Liturghiei. Cultul reprezenta unica împrejurare în care se puteau aduna laolaltă noii adepţi ai Evangheliei. Întreaga viaţă religioasă a primilor creştini se desfăşura în cult şi în legătură cu el. Liturghia a sporit pe de altă parte consistenţa noţiunii de comunitate în conştiinţa publică creştină şi prin faptul că ea reprezenta singura ocazie în care se exercitau atribuţiile şi autoritatea ierarhiei. Într-un cuvânt, conştiinţa de sine a Bisericii s-a construit şi a căpătat formă în Liturghie. Cauza Liturghiei era astfel cauza Bisericii; cauza uneia şi a celeilalte apar deci de la început ca solidare în istorie”.[5]

Conceptul de îndumnezeire este propriu Ortodoxiei, iar Biserica noastră care a sintetizat în mare parte din cântările şi rugăciunile ei această experienţă mistică, ne arată că Însuşi Mântuitorul a unit în Persoana Sa categorii existenţiale care par paradoxale şi exclusive: ceea ce este dumnezeiesc şi ceea ce este pământesc devenind „Dumnezeu pământesc şi Om ceresc”. Structura dinamicii duhovniceşti şi a Liturghiei este îndumnezeirea, care se efectuează prin metoda mistică a purificării, a viziunii dumnezeieşti şi a unirii cu această dumnezeire. Biserica nu poate fi înţeleasă decât prin experienţa liturgică, tocmai pentru faptul că s-a constituit prin liturghie. [6]

Liturghia reeditează viaţa lui Hristos şi toate rugăciunile preotului, fie cele cântate, citite sau spuse în taină în numele credincioşilor, sau pentru el personal, sunt menite să pregătească sufleteşte pe credincioşi pentru primirea Sfintei Euharistii. Culmea liturghisirii este ajunsă la sfinţirea darurilor, când în urma rugăciunilor premergătoare adresate Sfintei Treimi şi Mântuitorului Hristos, în care se rememorează evenimentul Cinei celei de Taină prin invocarea Duhului Sfânt, darurile aduse se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos. Împărtăşirea cu ele are ca scop: „pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh spre plinirea Împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”.[7]

Liturghia apropie pe credincioşi într-o unitate de conştiinţă şi de gândire prin dogmele privitoare la adevărurile fundamentale în legătură cu omul, cu păcatul şi cu mântuirea, dar mai ales cu Dumnezeu, principiul unităţii sociale. Unirea cu Hristos centrul Liturghiei este în realitate o unire cu umanitatea Lui îndumnezeită şi prin urmare, cu întreaga umanitate din toate timpurile.[8] (Pr. Dan Muraru, Parohia „Sfântul Ilie Tesviteanul”, Negreni - Botoşani)