Dacă pentru Postul Mare avem o clară, bogată și minuțioasă rânduială liturgică cu care să călătorim, de la o săptămână la alta, în toate nopțile și zilele, nu tot așa stau lucrurile în Postul Nașterii Domnului. Totuși, cu puțin interes și ghidați măcar de parcursul calendarului, putem descoperi ceea ce au intuit Părinții Bisericii pentru acest Post, care, altfel, riscă să se piardă într-un soi de lamentație liturgică.

Nu întâmplător, la ușa postului Nașterii sunt așezați trei mari Păstori: Ioan Postitorul, Ioan Gură de Aur și Grigorie Palama și, după ei, aproape zilnic, o altă pleiadă de mari Păstori, plini de darul Cuvântului și ai faptelor întrupate, că să înțelegem că nu putem călători spre Marele Păstor decât escortați și bine ancorați în înțelesurile Tainei care se dezvăluie și pe care ei, păstorii Bisericii, au știut să o pună la inima credincioșilor. Avem omiliile lor drept model, avem exemplul vieții lor pline de seva Scripturilor pe care, rememorându-le și actualizându-le liturgic prin cateheza biblică și masa euharistică, descoperim Reperele clare ale înaintării noastre spre Taina Betleemului.

De asemenea, nu întâmplător, în chiar a doua zi a postului ne este pus în atenție evanghelistul Matei. Suntem vizibil atenționați că, cheia Postului Nașterii stă în șirul de nume puse la începutul Evangheliei ce-i poartă numele, care însumează o triadă de paisprezece neamuri, de la Avraam la Hristos, iar deslușirea poveștilor acestor nume pregătesc înțelesurile Numelui lui Iisus Hristos Emanuel, Cel care vine să se nască la capătul unei îndelungate Povești de dragoste dintre Om și Dumnezeu. Recapitularea lor ne este dată chiar în Duminica de dinaintea Nașterii Domnului, numită și a Sfinților Părinți după trup ai Domnului, ceea ce arată că se încheie o acoladă desfășurată pas cu pas și nume cu nume în toată călătoria acestui post. Concret, aceasta se traduce că suntem invitați la citirea și tâlcuirea zilnică și asumată a Scripturii, de data aceasta din Perspectiva Întrupării lui Dumnezeu, așa cum în Postul Mare o citim din perspectiva căderii și a răscumpărării. De aceea, tot pe firul calendarului, apar multe prăznuiri de profeți în acest Post al Nașterii.

Însă, cea mai evidentă cheie pentru traversarea acestui post și în directă legătură cu cele menționate este cinstirea Fecioarei Maria în cele două Praznice ale ei: Praznicul Intrării în Templu așezat tot la începutul acestui parcurs înțelegător și Praznicul Zămislirii Maicii Domnului, semn evident al rodirii fără de plăcere și cu trimitere directă la rodirea cea mai presus de fire al cărei capăt ne stă înainte să se împlinească. Ne vom referi doar la primul Praznic, ca să fim în ton cu parcursul liturgic în care tocmai am intrat.

Prunca Fecioară este adusă de părinți la Templu la trei ani, după făgăduință, ca să învățăm de la dumnezeieștii Părinți că orice Dar primit suntem datori să-l întoarcem înapoi plin de prezența noastră în el. Astfel, odată intrată în Templu, Fecioara Maria și-a oferit toate ale sale lui Dumnezeu, trup și suflet în integralitate, petrecând zi și noapte în dialog doar cu Dumnezeu. Citirea necontenită a Scripturilor și înțelesurile dobândite din ele era „hrana îngerească” cu care, Tradiția ne spune, că Fecioara se hrănea necontenit, desfătându-și gândurile și bucurându-și sufletul, timp în care zidea neclintit Templul propriei ființe în care Fiul lui Dumnezeu își va face sălaș. 

Taina Fecioarei ce se face Templu/Biserică este Cheia de boltă în care se scunde toată Taina Praznicului Nașterii Domnului și reperul care ne dă pașii pe care trebuie să-i urmăm în acest parcurs al postului. Adică, suntem chemați să trăim Taina Fecioarei, dacă dorim să fim părtași Nașterii Fiului. Altfel, rămânem captivi într-o dulce visare și în filme paralele cu cele ale Tainei Pruncului, care ne invită spre ea ca să ne străbată întotdeauna.

Praznicele Bisericii și Taina la care ele trimit, nu sunt simple comemorări istorice, nici nu participăm la ele ca la niște piese de muzeu. Ele sunt împliniri și actualizări directe, Aici și Acum, cu toți cei care prind curaj să se deschidă, să participe și să lucreze la înfăptuirea lor. 

Taina Fecioarei Maria ce se face Templu/Biserică ne este pusă înainte ca să o întrupăm fiecare dintre noi. Fecioara Maria nu este excepția Bisericii, Este însăși firescul ei. Nu este fenomenul idilic și supranatural de care nu ne putem apropia, ci este cea mai expresivă și naturală actualizare ipostatică a umanului, așa cum a fost și este el în Gândul lui Dumnezeu.

 Orice creștin este chemat să prelungească Taina Fecioriei, să-și pregătească sufletul Biserică pentru întruparea lui Dumnezeu în el. Hristos nu se poate întrupa și nu coboară decât în omul devenit Biserică. Însă, omul nu devine Biserică decât atunci când se întoarce la starea sa firească, care este starea pe care ne-o arată Fecioara Maria, iar aceasta reprezintă exact locul natural din care omul Îl dorește cu toată ființa pe Dumnezeu. Dar această stare, acest loc se pregătește îndelung, minuțios, cu răbdare și discernămât, cu sensuri și întelesuri nediluate și nedisimulate, cu gânduri curate și intenții sănătoase, cu dorința fermă de a întrupa necontenit Adevărul și Iubirea revelate în Scripturi și întrupate în sfinți. Este ceea ce ar trebui să facem toată viața în biserici și mai cu seamă în posturi. 

Așadar, în acest post al Nașterii călătorim atenți la Taina Fecioarei: învățând ca ea din Sfintele Scripturi, ascultând ca ea de Glasul și șoapta lui Dumnezeu, stăruind ca ea în păzirea Poruncilor, dorind ca ea Iubirea pentru Dumnezeu și oameni, îndrăznind ca ea în lupta cu demonii, având curajul ei în primirea Cuvântului plin de Adevăr, ascultând fără tăgadă doar de Glasul Păstorului celui Bun. Așa ne-au gândit parcursul acestui post părinții dumnezeiești: având înainte Taina Fecioarei și pregătindu-ne de Taina întrupării, în noi și în toate.

Lumea a fost zidită de Dumnezeu ca un Templu în care omul să slujească ca un preot și să domnească ca un Împărat. Așadar, destinația Templului este să devină Om, iar destinația omului este să devină asemenea lui Dumnezeu. Dar omul devine asemenea lui Dumnezeu numai dacă se coboară Dumnezeu la el, întrucât doar Dumnezeu se poate întrupa în Om, nu și Omul în Dumnezeu. Deci, invers spus, destinul omului este să devină Biserică/Templu de întrupare a lui Dumnezeu și așa Cel nevăzut poate fi văzut, prin chipul de om. Altfel spus,  Omul este fața văzută a lui Dumnezeu celui nevăzut: și pentru îngeri și pentru toată creația.

De aceea spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că: „Dumnezeu vrea ca în toți și în toate să lucreze și să-și continue Taina întrupării Sale”. Dar nu face aceasta abuziv. Nu-i potrivit Iubirii să dea buzna nicăieri. Așadar, Taina Nașterii Iubirii în lume stă în libertatea omului. Doar el poate întrupa Iubirea și prin el ea se răsfrânge în lume. Și nu doar Iubirea, ci toate Darurile lui Dumnezeu, tot ceea ce este Dumnezeu și Dumnezeu Însuși vrea să-și facă întruparea în om și prin om în toată creația. Dar unica Cale a acestui deziderat este Taina Fecioarei/Templu. Cine nu devine Biserică/Fecioară nu poate primi în el Slava Domnului și pe Dumnezeu însuși, care dorește să-și ia trup în trupul lui și suflet în sufletul lui. 

Doar starea Fecioriei este Taină de întrupare, restul este deturnare a sensului omului și al creației. Iar locul în care Dumnezeu nu se întrupează devine arenă a bântuielilor demonice. Prin urmare, ori devenim Biserici ale întrupări lui Dumnezeu ori sinagogi ale satanei (Apc. 2, 4). Ori ne facem sufletul Fecioară purtătoare de Dumnezeu, ori Iudă vânzătoare de Dumnezeu. A treia cale nu există.

Așadar, atâta întrupare dumnezeiască avem câtă Taină a Fecioarei actualizăm. Iar Taina Fecioarei Templu și Taina Fiului întrupat este concomitent Taină de golire și de micșorare, de sărăcire și de dăruire totală, așa cum magistral surprinde acestea Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu bogat fiind pentru noi a sărăcit ca prin sărăcia Lui noi să ne îmbogățim” (II Co. 8, 7). Sunt cuvinte program care rezumă tot parcursul postului Nașterii (văzut și în Duminicile care-l punctează), toată Taina lui Dumnezeu cu omul și toată cheia întâlnirii dintre om și Dumnezeu. Golirea de ale noastre ca să ne umplem de cele ale lui Dumnezeu, tot așa cum Dumnezeu s-a golit de ale Sale ca să se umple de toate ale omului.

Dumnezeu Își continuă iar și iar Nașterea ca Fiu al Fecioarei cu orice suflet deschis lucrării lui de întrupare necontenită, astăzi și în veci de veci, tot așa cum Nașterea Sa din Tatăl cel mai înainte de veci nu încetează niciodată, ca astfel amândouă Nașterile să se unească și, pe cât se naște Dumnezeu pe pământ, pe atât să se nască și omul în cer!