A-ţi iubi aproapele aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare – iată modelul singurei adevărate iubiri, atât în privinţa căsătoriei, cât şi a iubirii aproapelui. Dumnezeu însuşi deosebeşte iubirea divină de sentimentele omeneşti: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Acest avertisment al Domnului e de neînţeles, dacă nu ne e cunoscut faptul că în limba greacă, în care a fost scrisă Evanghelia, există mai multe cuvinte care denumesc iubirea, fiecare având o semnificaţie proprie. Aici, cu privire la sentimentele umane de prietenie şi afecţiune, Iisus foloseşte cuvântul phileo, care traduce ebraicul reitri. Astfel, Hristos ne pune în gardă împotriva unei afecţiuni sentimentale excesive, care întunecă adevărata iubire divină. În general, iubirea divină e tradusă în greceşte prin agape, ceea ce corespunde ebraicului ahîhîh. „Dumnezeu este iubire” , „dragostea lui Dumnezeu”, dragostea pe care Dumnezeu o are pentru noi, dar şi porunca: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău, [...] iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” sau „poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii” – peste tot, în aceste locuri, e folosit cuvântul agape.

Acest agape, această iubire despre care marii înduhovniciţi ai Bisericii spun că nu mai e un nume (omenesc), ci esenţa însăşi a lui Dumnezeu, deosebeşte natura necreată şi divină a acestei iubiri de sentimentele omeneşti care, oricum, rămân limitate. E o iubire harismatică, desăvârşitoare a misterului unităţii familiei. În Taina Cununiei, iubirea umană e sfinţită şi amplificată de acest dar ceresc. Adeseori se întâmplă ca mirii să primească încă înainte de căsătorie arvuna acestei iubiri-agape, tocmai în vederea căsătoriei. Dar trebuie să discernem: fără această iubire-agape, nici un cuplu nu poate subzista. Se sfărâmă, se sfâşie, se destramă. Unirea e imposibilă fără sprijinul iubirii divine a Celui Care e una prin fire. Pasiunea pe care adeseori o simţim pentru celălalt nu e iubire. Cel mai adesea, în astfel de cazuri e vorba de un sentiment egocentric, întors spn propria persoană, spre propriul eu, şi care se produc, se consumă pe sine însuşi. De altfel, Părinţii Bisericii au definit această formă de „iubire” prin philote – adică iubire de sine, care e chiar opusă iubirii-agape. În fond, iubirea dumnezeiască e dăruire de sine, lepădare de sine, mereu şi mereu şi mereu în folosul celui iubit sunt transfigurate. Dacă sentimentele umane nu sunt transfigurate de harul divin, rămân cumva atrofiate, amputate de plenitudinea lor potenţială şi originară.

Realitatea iubirii umane se regăseşte în comuniunea dintre om şi Dumnezeu, Care e unica iubire desăvârşită. Să devii una cu Dumnezeu, să te uneşti cu Dumnezeu – constituie ţelul suprem al vieţii duhovniceşti şi doar despre o asemenea comuniune se poate spune că e bazată pe iubire. Bineînţeles că Dumnezeu iese în întâmpinarea sentimentelor umane, dar pentru a le transfigura. El însuşi a trăit sentimentele umane, dar luminate de iubirea Sa dumnezeiască. Asemenea tuturor darurilor create, sentimentele omeneşti rămân omeneşti, menţinând o anumită imperfecţiune dacă nu sunt desăvârşite prin harismele dumnezeieşti necreate. Dorinţa de a fi una cu persoana iubită poate proveni atât dintr-un egoism exclusivist, cât şi dintr-un har dumnezeiesc. Dorinţa harismatică de a fi una cu celălalt se manifestă în primul rând prin lepădarea de sine în folosul celuilalt – lepădare de eul paseist, legat de educaţie, de imaginile pe care a apucat să şi le facă despre sine sau pe care alţii i le-au impus. Cel iubit devine astfel mai important decât propria-i viaţă, punând în chestiune propria persoană, adică toate vechile obiceiuri, toate micile tabieturi care hrăneau, fără doar şi poate, un anume egocentrism. O astfel de dragoste deschide calea spre pierderea sufletului şi spre aflarea lui renăscut, înviat într-o nouă fiinţă, adevărată, descoperită în privirea plină de iubire a celuilalt. În comuniunea iubirii harismatice, sufletul moare spre a învia. Numai iubirea dumnezeiască împlineşte comuniunea dintre om şi Dumnezeu şi comuniunea dintre oameni căci, în Dumnezeu, între iubire şi comuniune domneşte un acord perfect.

Pasiunea omenească duce la egocentrism şi la iubire de sine. Omul se iubeşte pe sine, prin intermediul celuilalt, propunându-şi propria imagine şi nu descoperind fiinţa profundă a celuilalt. Nu pe celălalt îl iubeşte, ci se iubeşte tot pe sine. lubirea dumnezeiască, în schimb, dezvăluie realitatea celuilalt, adevăratul său ipostas. Părinţii Bisericii arată că doar iubirea dumnezeiască poate face ca două fiinţe „să devină una". Nici o altă iubire nu poate desăvârşi această comuniune ci dimpotrivă, generează şi amplifică egoismul şi despărţirea. Unitatea cuplului se desăvârşeşte în măsura în care cei doi lucrează iubirea necreată, pe care au primit-o din plin ca dar ceresc, prin Taina Sfântă a Cununiei. Comuniunea se hrăneşte cu iubire. Fără iubire, nu poate fi vorba de comuniune. Şi cum rugăciunea, iubire fiind, se hrăneşte şi ea cu iubire, descoperim, iată, caracterul indispensabil al rugăciunii împreună, prin care cuplul îşi poate înfige rădăcinile în agape. Căsătoria e Taina iubirii tocmai pentru că e Taina unităţii.

(Pr. Michel Philippe Laroche, Un singur trup – Aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995; p. 25-28)