Mirul era pregătit din cele mai bune mirodenii (Ieșirea 30, 23), iar cei unşi cu el se sfinţeau ca slujitori ai Domnului (Ieșirea 30, 30). Prin ungere erau investiţi şi regii. Samuel îl unge rege pe Saul şi Duhul Domnului coboară peste el, dându-i darul prorociei (I Regi 10, 1-10). Ungerea cu mir era însoţită, deci, de darul Duhului care a făcut din Saul un rege profet. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu David (I Regi 16-13) şi cu Solomon (III Regi 1,34).

În Cartea lui Isaia, ungerea cu mir întru Sfântul Duh devine semnul distinctiv al Alesului lui Dumnezeu, al consacrării prin excelenţă: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor” (Isaia 61, 1). Ungerea întru Duhul Sfânt va fi semnul caracteristic al preotului, profetului, alesului şi slujitorul lui Dumnezeu, al Mântuitorului aşteptat, de unde Îi va veni şi numele de Mașiyach (‘Unsul’, Χριστός). Sfântul Efrem Sirul găseşte mai multe analogii ale Mirungerii în Vechiul Testament, astfel: „Dumnezeu a despărţit poporul ales de neamurile păgâne, prin vechiul semn al tăierii împrejur, iar prin semnul ungerii a despărţit de popor neamurile” (IV Regi 5, 17).

Ungerea cu mir era considerată în Vechiul Testament pecetea Împărăţiei Sfinte (Psalmi 2, 2), însoţită de lucrarea dumnezeiască a Duhului Sfânt. Practica ungerii pentru justificarea demnităţii de drept divin va fi preluată de Imperiul Bizantin (primul a fost Leon I Tracul, în anul 457). Primind ungerea în Biserică, împăratul devine locţiitor terestru al divinităţii, putând conduce şi ceremoniile religioase.

(Pr. Moșescu Victor)