După ce am cerut mai întâi „unitatea credinței” și „împărtășirea Sfântului Duh”, ne încredințăm lui Dumnezeu „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră”. Dar ce este unitatea credinței? Zice Scriptura: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacob 1, 8), numind „îndoielnic” pe omul nehotărât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, șovăind când într-o parte, când într-alta, nu se hotărăște niciodată pentru un singur lucru. Opusul acestei însușiri sunt hotărârea, siguranța, statornicia, care se arată prin unitate. Căci cel ce crede cu tărie, crede într-un singur fel despre orice lucru: sau că e, sau că nu e. Pe când cel îndoielnic crede când una când alta, ceea ce se vede din însuși cuvântul „îndoielnic” (care vine de la doi). Iată deci ce e unitatea credinței: o credință neclinitită, fără nici un pic de îndoială.

Iar împărtășirea Sfântului Duh înseamnă Harul dumnezeiesc. Se numește împărtășire, pentru că după ce Hristos a surpat prin cruce zidul despărțitor al vrajbei ce era între Dumnezeu și oameni, trebuia ca acei ce odinioară erau străini și n-aveau nimic comun de aici înainte să fie una și să aibă părtășie. Acest lucru l-a împlinit Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Căci de acolo a izvorât oamenilor Harul Sfântului Botez și tot râul dumnezeieștilor daruri, prin care ajungem părtași dumnezeieștii firi, precum spune Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 5).

Cel ce vrea să se dea pe sine, după cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci nevoie atât de unitatea credinței, cât și de împărtășirea Sfântului Duh. Și ne dăm lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi înșine, ci și unii pe alții, căci legea iubirii ne poruncește să ne îngrijim nu numai de noi înșine, ci și de ceilalți.

(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 20-21)