Ca şi alte taine, în principiu spovedania individuală nu este legată de date sau termene fixe din cursul anului sau al vieţii omului. Individual, deci, credincioşii pot alerga la duhovnic ori de câte ori simt nevoia de a-şi uşura cugetul de povara păcatelor şi de a primi mângâierea şi nădejdea iertării.

Cu cât ne spovedim mai des, cu atât mai bine; sufletul nostru este atunci ca o casă des văruită şi aerisită, în care nu se pot încuiba praful şi mucegaiul păcatului. „Dacă greşeşti în fiecare zi, pocăieşte-te in fiecare zi”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot el spune: „Şi după cum facem la casele dărăpănate, unde, după ce am scos părţile putrede, cârpim locul cu material nou şi mereu suntem cu grijă şi cu luare-aminte, tot aşa să facem şi cu noi înşine. Dacă din pricina păcatului astăzi te-ai dărăpănat, înnoieşte-te prin pocăinţă”.

Privită, însă, ca o obligaţie obştească, impusă tuturor creştinilor, spovedania, ca şi împărtăşirea, cu care este corelată, este legată, în practică, de termenele obşteşti ale posturilor, deoarece vremea postului este cea mai potrivită pentru căinţă şi mărturisire. De aceea, porunca a patra a Bisericii ne învaţă să ne mărturisim păcatele de patru ori pe an, adică în cele patru posturi din cursul anului bisericesc (al Paştilor, al Crăciunului, al Adormirii Maicii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli), la sfârşitul cărora se presupune că ne şi împărtăşim. Aceeaşi poruncă îi sfătuieşte pe credincioşii mai înaintaţi în virtute şi trăire duhovnicească să se spovedească în fiecare lună, iar ceilalţi, cel puţin o dată pe an, şi anume în Postul cel Mare.

Totuși, creștinii, în mod firesc, ar trebui să se spovedească atunci când simt ei înșiși nevoia să o facă. Simțirea acestei nevoi ține de măsura conștiinței sale creștine, care diferă de la om la om, în funcție de pregătirea lui duhovnicească. Dacă ne spovedim des ne formăm conștiința ca să-și simtă tot mai mult și cu tot mai mare subțirime greșelile sale.

O virtute a spovedaniei dese este faptul că nu ne dă prilej de înmulțire a păcatelor și de întărire a patimilor, așa cum se întâmplă dacă sunt lăsate să viețuiască tihnit în adâncul sufletului. Sfântul Nicodim Aghioritul scrie în acest sens: „Spovedește-te des…, să alergi îndată la duhovnic nu doar când vei săvârși un păcat mare și de moarte, ci și când vei săvârși unul mic și care se iartă. Fiindcă, după cum rănile care sunt arătate doctorului, nu se înrăutățesc, tot așa și păcatele, când sunt mărturisite, nu sporesc”.

O altă virtute a mărturisirii dese este de a nu lăsa pradă uitării o parte din păcate, din pricina mulțimii lor și a răstimpului lung dintre spovedanii. Sfântul Nicodim Aghioritul spune în această privință: „Cine se spovedește des are mare ușurință în a-și cerceta cu amănuțime cugetul și a-și afla numărul păcatelor sale. Căci ușurându-se neîncetat de mulțimea păcatelor prin deasa mărturisire, acestea se împuținează tot mai mult. Pentru aceasta poate și el să le găsească mai lesne și să și le amintească”.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 312-313)