De ce se face pomenirea morților la anumite momente (zile, luni sau ani)?

 

Pomenirea mortului la soroacele de mai sus se face fie cu parastas și Liturghie, fie ducându-se numai colivă, colac și vin la mormânt, unde preotul face parastasul pe scurt și stropește mormântul cu vin. Când parastasul este precedat de Liturghie, se face pomenirea mortului la Proscomidie. Uneori, pomenirea este însoțită de mese sau pomeni și se împart, mai ales la șase săptămâni și la un an, diferite lucruri de pomană pentru sufletul mortului, care sunt mai întâi binecuvântate prin rânduieli de slujbă.

După tradiția veche și generală a Bisericii Ortodoxe, se face pomenirea morților prin slujbe cu rugăciuni la următoarele termene sau soroace: ziua a treia (care corespunde de obicei cu ziua înmormântării), ziua a noua și ziua a patruzecea după moarte; la trei, la șase, la nouă, la doisprezece luni după moarte; apoi, în fiecare an în ziua morții, până la împlinirea a șapte ani de la moarte. Toate soroacele de pomenire a morților încep a se calcula din momentul morții și nu de la înmormântare, căci din momentul morții sufletul intră în grija lui Dumnezeu Care rânduiește judecata particulară.

Se face pomenirea mortului la trei zile după moarte, în cinstea Sfintei Treimi, întru care ne mântuim și în amintirea Învierii celei de-a treia zi a Domnului, Care S-a făcut începătură și arvună a învierii celor adormiți. La nouă zile se face pentru ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele nouă cete îngerești sau cele nouă cete ale sfinților, și în amintirea Ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului Raiul, pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri. La patruzeci de zile în amintirea Înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul nostru la cer. La trei, șase și nouă luni, în cinstea și slava Sfintei Treimi. La un an, după pilda creștinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morții martirilor și a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo, după cuvântul lui Solomon că „mai bună este ziua morții decât a nașterii” (Ecclesiast 7, 1). Termenul de 7 ani când se face ultima pomenire anuală a mortului, e număr sfânt, amintind de cele șapte zile ale creației.

În afară de această explicație teologică sau simbolică, s-au dat și alte interpretări ale soroacelor pentru pomenirea morților până la 40 de zile. Astfel, cărțile noastre de slujbă dau o explicație naturală sau fiziologică, bazată pe analogia cu fazele prin care trece descompunerea trupului omenesc până la completa lui putrezire. De exemplu, facem pomenirea mortului în a treia zi după moarte, pentru că în această zi fața mortului începe să se desfigureze; în ziua a noua, pentru că atunci trupul mortului începe să se strice, afară de inimă; la 40 de zile, pentru că atunci se pierde și inima. Conform acestei interpretări, procesul descompunerii fizice urmează, deci, procesul invers al zămislirii și formării trupului omenesc în pântecele mamei. Alcătuirea omului se face tot la fel: în a treia zi se formează inima, în a noua zi se fixează la trup, iar în a patruzecea zi se alcătuiește desăvârșit trupul. În sfârșit, se face la șapte ani, pentru că atunci trupul mortului e cu totul prefăcut în țărână.

Alții pun soroacele pentru pomenirea morților în legătură cu credințele populare despre vămile văzduhului, prin care ar trece sufletul mortului până să ajungă la cer. Astfel, pomenirea din ziua a treia s-ar face pentru că abia atunci s-ar înălța sufletul la cer și că în primele trei zile după moarte el ar da târcoale trupului. Cea din a noua zi se face pentru că atunci sufletul se înfățișează a doua oară lui Dumnezeu în cer pentru a I se închina, după ce a vizitat Raiul. Cea din a patruzecea zi, pentru că atunci ar avea loc judecata particulară a fiecărui suflet, după peregrinarea de 40 de zile prin vămile văzduhului, prin Rai și prin iad.

Pomenirea mortului la soroacele de mai sus se face fie cu parastas și Liturghie, fie ducându-se numai colivă, colac și vin la mormânt, unde preotul face parastasul pe scurt și stropește mormântul cu vin. Când parastasul este precedat de Liturghie, se face pomenirea mortului la Proscomidie prin scoaterea de miride, la ectenii și la ieșirea cu Darurile, punându-se și ectenia pentru morți, cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor…” după ectenia întreită. Uneori, pomenirea este însoțită de mese sau pomeni și se împart, mai ales la șase săptămâni și la un an, diferite lucruri de pomană pentru sufletul mortului, care sunt mai întâi binecuvântate prin rânduieli de slujbă. De obicei, soroacele sau pomenirile nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales joia, sâmbăta și duminica.

(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 558-560)

De la același autor

Ultimele din categorie