Dacă după ființa sau esența lui cultul poate fi intern (lăuntric) sau extern (exteriorizat în forme văzute), după subiectul sau persoanele care îl practică, el poate fi:

• Individual, particular sau personal, atunci când e practicat de fiecare ins în parte, independent de societatea religioasă în care este integrat.
• Public, social sau colectiv, atunci când e practicat de grupuri întregi de persoane, unite între ele sau încadrate în aceeași colectivitate religioasă prin identitatea concepției sau a simțirii religioase și prin aceea a formelor de cult. Acesta este cultul oficial al Bisericii, cultul divin public sau bisericesc. Având caracter colectiv, el este guvernat de anumite reguli sau norme, generale și obligatorii pentru întreaga colectivitate religioasă, spre deosebire de cultul particular, care nu este îngrădit de aceste reguli.

Astfel, cultul divin public se exercită prin mijlocirea clerului, a sfințiților slujitori, adică a unor persoane liturgice, anume rânduite sau consacrate și investite cu dreptul și puterea harică de a îndeplini acest oficiu, pe când cultul particular este practicat de fiecare credincios în parte, fără nici un intermediar între el și Dumnezeu.

Cultul divin public se săvârșește la timpuri determinate, în zile și la ceasuri dinainte stabilite, fixe și obligatorii pentru toată obștea credincioșilor, pe dând cultul particular se poate manifesta oricând, în orice timp sau moment în care insul religios simte nevoia de a se ruga lui Dumnezeu sau de a-L lăuda.

Cultul divin public se săvârșește de regulă în biserică, adică în locașuri anumite, destinate pentru adunarea și rugăciunea colectivă a obștei credincioșilor, pe când rugăciunea particulară se poate face oriunde, nefiind legată de anumite locuri sau locașuri.

Cultul divin public se săvârșește după un anumit tipic, adică după rânduieli, forme și formule verbale fixe și stabile, consfințite de Biserică și înscrise în cărțile ei de cult, forme care sunt respectate de toți slujitorii bisericești și de toți credincioșii, și care ne arată cum să ne rugăm lui Dumnezeu, să-I mulțumim sau să-L lăudăm. Cultul particular nu e supus unor astfel de rânduieli sau forme normative.

În formele de exprimare ale cultului particular predomină spontaneitatea, improvizația individuală sau inspirația momentană a fiecărui credincios, care se poate ruga prin cuvintele care îi vin pe buze, așa cum simte sau cum gândește fiecare, în formele pe care fiecare le găsește mai nimerite. Așa iau naștere formele cultului din pietatea populară, dintre care unele, din creații personale, devin cu timpul generale, fiind adoptate de grupuri mai mari de credincioși și terminând prin a fi adoptate în întreaga colectivitate religioasă.

Rugăciunea liturgică încadrată în cultul public depășește particularismul și egoismul, cultivând în membrii comunitații rugătoare sentimentul și conștiința universalitații Bisericii din care facem parte. Forma ei desăvărșită și consacrată ne învață să ne încadrăm în comunitate, să vedem dincolo de nevoile și interesele proprii și să ne rugăm nu numai pentru cei prezenți, ci și pentru cei absenți, pentru cei de departe și pentru toată lumea.

Contopindu-ne astfel în această Liturghie cosmică, în care totul cântă slava lui Dumnezeu, învățăm adevărul evanghelic că nu suntem izolați, ci legați unii de alții, că nu ne putem mântui singuri, ci numai în comunitate.

(Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, volumul I, Editura Basilica, București, 2015, pp. 71-74)