Explicarea ecteniei mari de la Sfânta Liturghie

 

Omul care se roagă fără pace în suflet nu poate să se roage cum se cuvine și nici nu folosește nimic dintr-o asemenea rugăciune, căci ori îl tulbură mânia și ura, care-i alungă din suflet pacea, ori îl mustră cugetul și-l osândește inima pentru păcatele făcute, și atunci această neliniște care-l frământă îl face să n-aibă nici o îndrăzneală față de Dumnezeu.

După Binecuvântarea Mare de la începutul Sfintei Liturghii, preotul (diaconul) începe rugăciunea zicând „Cu pace, Domnului să ne rugăm!”. Noi nu știm să ne rugăm cum se cuvine și, pentru ca să nu vorbim în zadar, Biserica ne învață cele ce se cuvin despre rugăciune, arătându-ne mai întâi cum să ne rugăm: „Cu pace”. Dar de ce îndată după binecuvântare ea ne-a poruncit să facem rugăciunea de cerere, înainte de a ne fi mărturisit și de a fi mulțumit lui Dumnezeu?

Pentru că, atunci când spune „Cu pace”, ea presupune și mărturisirea și mulțumirea, dacă privim lucrurile mai în adânc. Într-adevăr, pace în suflet nu poate avea omul care este veșnic nemulțumit de cele ce i se întâmplă în viață, ci numai acela care cu recunoștință mulțumește lui Dumnezeu pentru toate. Pace nu poate avea, de asemenea, nici acela care n-are conștiință curată; or, conștiința curată fără mărturisire e cu neputință. Iată de ce am spus că cine se roagă „cu pace” înseamnă că în sufletul lui a mulțumit mai întâi și s-a mărturisit.

De altfel, chiar lucrul pe care-l cerem presupune că am adus mulțumire și că ne-am mărturisit. Căci ce cerem? – să fim miluiți: „Doamne, miluiește-ne!”. Dar aceasta e cererea unor vinovați, care când nu mai au nici un cuvânt de îndreptățire, lipsiți de orice apărare, înalță acest ultim strigăt către Judecătorul lor, nădăjduind să dobândească ceea ce cer, nu pentru meritele lor, ci prin milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care recunosc cât de mare este bunătatea Judecătorului și cât de grea este vinovăția lor. Aceasta înseamnă atât mărturisire, cât și recunoaștere.

Dar care e cea dintâi cerere? – „Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre”. După ce ne-a învățat mai întâi cum trebuie să ne rugăm, ni se spune acum și ce trebuie să cerem în primul rând: Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Căci „mântuirea sufletelor” înseamnă Împărăția lui Dumnezeu, iar „pacea de sus” este tot una cu dreptatea Lui. Aceasta este „pacea lui Dumnezeu care covârșește toată mintea” (Filipeni 4, 7) și pe care Domnul a dat-o Sfinților Săi Apostoli, înainte de a Se sui la Tatăl, zicând: „Pace las vouă, pacea Mea dau vouă” (Ioan 14, 27). După cum în Sfânta Evanghelie cuvântul „dreptate” nu înseamnă numai a da fiecăruia ce este al său, ci virtute în general, tot așa si aici cuvântul „pace” este luat în înțelesul larg și înseamnă rodul tuturor virtuților și al unei înțelepciuni desăvârșite. Căci o singură virtute de-ți va lipsi, nu poți avea pace desăvârșită. Cel ce vrea să ajungă la aceasta, trebuie să fi atins toate virtuțile.

Prin urmare, trebuie să ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care stă în putința noastră și după aceea să cerem de la Dumnezeu pacea Lui. De aceea ne vorbește preotul mai întâi despre pacea care stă în putința noastră, adică pe care o putem dobândi noi înșine, atunci când ne îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu „cu pace”; iar după aceea pomenește de pacea pe care ne-o dăruiește Dumnezeu, îndemnându-ne să o cerem de la El: „Pentru pacea de sus... Domnului să ne rugăm!”. Aici este vorba nu numai despre pacea dintre noi, când nu ne urâm unii pe alții, ci și despre cea din noi înșine, pe care ne-o dă cugetul curat. Căci unui cuget tulburat îi este absolut cu neputință să se apropie de Dumnezeu, deoarece îl împiedică însăși natura tulburării.

Omul care se roagă fără pace în suflet nu poate să se roage cum se cuvine și nici nu folosește nimic dintr-o asemenea rugăciune, căci ori îl tulbură mânia și ura, care-i alungă din suflet pacea, ori îl mustră cugetul și-l osândește inima pentru păcatele făcute, și atunci această neliniște care-l frământă îl face să n-aibă nici o îndrăzneală față de Dumnezeu. Unul ca acesta se roagă fără îndrăzneală, adică fără încredere; dar cine se roagă fără încredere se roagă în zadar și fără nici un folos.

Iar după aceasta, suntem îndemnați să ne rugăm din tot sufletul și pentru alte lucruri: nu numai pentru Biserică și pentru stăpânire, pentru cârmuitorii bisericești și cei lumești, pentru cei ce sunt în primejdii, în necazuri și în nevoi, ci pentru toți oamenii din toată lumea. Ne rugăm „pentru pacea a toată lumea...”, ca unii care știm că Dumnezeu este Stăpânul obștesc al tuturor făpturilor Sale și că El are grijă de toate, ca un Ziditor al lor. În al doilea rând, ne rugăm pentru ca, în pacea și liniștea lor tihnită și netulburată, și noi să putem duce o viață tihnită și netulburată în toată cucernicia și vrednicia.

Ne rugăm nu numai pentru cele sufletești, ci și pentru bunurile materiale de care avem nevoie: pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului, ca să ne aducem aminte că Dumnezeu este izvorul și dătătorul a toate și ca numai spre El să ne îndreptăm privirea. Căci Mântuitorul Însuși ne-a poruncit să cerem de la Dânsul chiar pâinea cea de toate zilele, odată cu celelalte lucruri.

(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 16-19)

De la același autor

Ultimele din categorie