Acum un an de zile, mai multe organizații din România au trimis o scrisoare Consiliului Național al Audovizualului, sesizând o problemă, într-un episod al unui binecunoscut serial TV dedicat copiilor, pe postul Disney Channel. Într-un episod al filmului „Baftă, Charlie!”, fetița familiei protagoniste se întâlnește cu o prietenă care are „două mame”. Scopul acestei secvențe este de a arăta că atât familia naturală, cât și familia homosexuală se confruntă cu același tip de probleme și amândouă sunt la fel de „normale”. Promovarea acestei concepții nu se rezumă doar la acest film, ci este prezentată puternic și în cadrul orelor de educație sexuală din țări precum SUA sau Marea Britanie. A se reține faptul că se insistă tot mai multă ca această „educație” să fie transmisă copiilor de la vârste foarte fragede (4 ani!), iar părinții să nu aibă dreptul de a-și retrage copii de la aceste ore. Aceste recomandări sunt cuprinse și într-un document emis de Organizația Mondială a Sănătății, în 2010, intitulat „Standarde privind Educația Sexuală în Europa”. Presiuni se fac și asupra țării noastre de „a se alinia” la aceste standarde.

Cum poți să-i explici copilului de 3-4 ani ce înseamnă o familie, altfel decât firescul? Într-o zi, fetița vine, îmi arată o văcuță de lemn și mă întreabă: „Tati, asta e mama sau e tata?”. Îi răspund: „E mama, tăticule, pentru că e văcuță!”. După doar câteva secunde îmi arată un țap și mă întreabă: „Tati, ăsta e tata sau e mama?”. Îi spun: „E tata pentru că e țap. Mămica e căpriță!”. În final vine cu un cățel și o pisică și mă întreabă: „Tati, asta e mama (pisica) și ăsta e tata (cățelul)?”. Îmi dau seama brusc că e foarte preocupată de problema rolurilor în familie și încep să-i explic, pe cât pot, că nu are cum să fie așa și îi explic că o familie de pisici e o familie de pisici, cu rolurile de rigoare, iar o familie de căței e o familie de căței. A doua zi, dis-de-dimineață, în timp ce ne îmbrăcam și ne pregăteam să plecăm la grădiniță fetița mă întreabă: „Tati, noi suntem o familie?”. Îmi amintesc de nelămuririle ei din ziua anterioară și îi răspund: „Da. Eu, mami, tu și bebe (surioara mai mică) suntem o familie”.

Încerc să-mi imaginez cum ar fi fost dacă în România, la grădiniță, copiilor de 4 ani li s-ar fi explicat că a avea doi tați sau două mame este ceva absolut normal (conform recomandărilor menționate mai sus). Întrebarea „Tati, noi suntem o familie?” ar mai fi cerut doar o întărire a ideii din partea mea sau ar fi fost o expresie a confuziei și incertitudinii în gândirea copilului meu? Nu cred că aș putea să le explic celor mici ai mei de ce o familie cu doi tați sau două mame ar fi una normală pe când, în lumea animalelor, doi țapi sau două vaci nu ar putea avea pui în mod natural și nu ar putea fi niciodată considerați „o familie”. Nu cred că e nevoie de prea multă imaginație ca să ne dăm seama de cât de departe au ajuns lucrurile, când ființele iraționale se comportă mai firesc decât cele raționale.