Călugăria este rugăciune; rugăciunea începe întâi cu mine, orişicare ai fi tu acel mine. Vezi neajunsurile tale şi te rogi Domnului. Dar în acest ,,mine” se roagă toată lumea, căci acum poate vorbesc pentru tine (şi tu eşti un eu) şi în durerile mele şi în neliniştea mea şi în căutările şi frământările mele te exprimi şi tu, mai ales dacă am conştiinţa că nu sunt un individ, adică un produs al diviziunii omenirii, pe care, dacă-l mai divizezi, moare. Nu sunt un individ; sunt o persoană, adică în durerile şi căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esenţial fiecare fiu şi fiică a lui Adam. Şi trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum înţelegem noi exterior), deşi nu eşti necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuinţele şi nădejdile mele, în păcatele mele, dar şi în dorinţa către mântuire te cunosc pe tine, tu eşti acela, pentru că esenţial, suntem aceeaşi fire.

(Celălalt Noica, Mărturii ale monahului Rafail Noica, Editura Anastasia, 1998, p. 89)