Ca să dobândim însă adevărata smerenie desăvârşită, nu este îndestulător a ne socoti păcătoşi, şi nici faptul de a nu vedea nimic bun întru sine, deoarece, într-adevăr, aceasta este o realitate. După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, „nu orice om care este modest şi tăcut, ori înţelept, ori blând din fire, a atins deja înălţimea smeritei cugetări. Dimpotrivă, are cu adevărat smerita cugetare acela care poarta ascuns întru sine un lucru vrednic de laudă, însă nu se mândreşte cu el, în gândul lui îl socoteşte ca pe un fir de praf.”

De lăudat este, se înţelege, a te smeri adânc la pomenirea căderilor tale în păcat de mai înainte, însă nici aceasta nu este desăvârşită smerită cugetare. Cel desăvârşit în smerenie nu caută pricini de a se smeri, căci el a dobândit darul smereniei, în lumina căruia se vede pe sine ca pe un om de dispreţuit şi ca păcătosul cel mai de pe urmă. (…) Această schimbare în omul mândru şi iubitor de sine prin fire, nu este în stare să săvârşească în chip firesc smerenia, ci doar suprafireasca, harica smerită cugetare, care îndată ce se dobândeşte, se manifestă ca o mare putere. Această putere au primit-o Sfinţii Apostoli la Cincizecime în chip de limbi de foc. Pe ea o primesc şi sfinţii plăcuţi ai lui Dumnezeu, după îndelungi nevoinţe și mare trudă duhovnicească. La oamenii neduhovniceşti, o astfel de trudă pare de nesuportat şi ei îndată se leapădă de ea, însă pentru cei duhovnicești, aceasta, pe cât este de grea, pe atât de râvnită, căci ei gustă întru ea harul care întărește și simt mângâierea lui Dumnezeu, care îi umple de fericire.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Smerita cugetare – Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul , Editura Sophia, p. 69-70)