Aspecte introductive

În spațiul Răsăritean, în Dumninica Femeilor Mirononițe este ziua femeii. Mironosițele, prin curajul lor, vin să arate că și tagma din care făceau ele parte, una care era atunci nedreptățită din punct de vedere social, își merită locul la masa egalilor. Și încă cum! Ele sunt cele care s-au făcut chezașele îndeplinirii obiceiurilor religioase ale vremii, pentru Cel pus în mormânt. Au făcut-o, deși știau ce riscuri mari implică un astfel de act temerar. De aceea, după ce prima duminică de după Praznic este dedicată curiosului Toma, aceasta este gândită ca un omagiu destinat lor.

Pericopa evanghelică ce se găsește în centrul acestui eveniment aparte are și ea un conținut interesant. Face parte din capitolul penultim al brevilocventei relatări semnate de Marcu și vine să vorbească despre evenimentele aflate în imediata vecinătate a episodului Răstignirii. Prima parte a subunității tematice vine să descrie densele evenimente ce se succed cu repeziciune și au în centru o odioasă crimă. Autorul a fost parțial martor ocular al acestora, fapt pentru care ține să nu omită nimic din cele ce a văzut și în același timp, reconstituie, ca într-un puzzle, cele cunoscute, pe baza mărturiilor unor oameni care au asistat integral la cele petrecute.

Femeile și Răstignitul

După ce vorbește despre sfârșitul pământesc al Mântuitorului, marcat de câteva evenimente care-l vor surprinde pe sutașul păzitor, evanghelistul ține să sublinieze că de departe, mai multe femei priveau la cele întâmplate. Nominalizează câteva, pentru ca  istoria să își amintească numele lor. Pe celelalte, ca și pe cele pomenite, și le va aminti eternitatea. Și nu oricum! Ce-o fi fost în inima lor, e greu de zis. Unele se gândeau de bună seamă la Maria și durerea ei, probabil încercând să se pună ele însăși în situația aceasta. Altele reiterau clipele în care El le vorbea și inimile lor tresăltau de bucurie.

Iosif și mormântul

Complexul tablou, alternând mai multe scene, își schimbă apoi prim-planul. Folosindu-se de anumite repere temporale și arătând că decesul s-a produs vineri, iar ziua ce urma după aceasta era una mare pentru evrei, autorul vorbește despre îngropare. Arată cum, folosindu-se de influența pe care o avea, Iosif din Arimateea  a reușit să obțină de la guvernatorul roman al provinciei trupul Celui răstignit și să-l așeze într-un mormânt. Aici, piatra prăvălită la ușă slujea drept strajă în fața oricui s-ar fi încumetat să realizeze un act cu caracter de sacrilegiu. Abia ulterior, va fi dublată de străjile plătite de către mai marii preoților iudei.

Delegația

Episodul îngropării se încheie cu o interesantă constatare. Marcu ține să menționeze faptul că: „Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus”. Cele două erau, cel mai probabil, parte a unei delegații trimise de către „comitetul de femei”, spre a identifica locul. După ce avea să treacă ziua de sărbătoare iudaică, se vor întoarce, alături de celelalte, spre a împlini întru totul obiceiurile funerare. Ce vor găsi aici, noi știm! Ele, încă nu!

În loc de concluzii

Referirile la prezența femeilor, discretă și plăcută în același timp, sunt interesante și relevante atât pentru construcția narațiunii, cât și pentru teologia de mai târziu. Ele vin să vorbească despre modul în care, discret, fără a atrage atenția, curajoasele amazoane ale credinței au planificat în cel mai mic detaliu, „acțiunea îmbălsămării”. Să arate unei societăți care, din acest punct de vedere era tare similară cu a noastră, bazându-se pe laudă și recunoaștere socială, că lucrurile de suflet se fac în taină. Se planifică subtil, prin intermediul unor adevărate „rețele subsidiare” și se realizează cu discreție. Sunt testimonianțe delicate, nu proclamații. În registrul celei din urmă, Apostolii și femeile vor trece abia după ce se vor încredința de Înviere.

Prin tot ceea ce vor face, femeile mironosițe vor vorbi lumii întregi de atunci și de mai târziu, despre devotament și curaj. Despre devotamentul de a nu te lepăda de Hristos când o lume întreagă, ce părea a-L urma, a făcut-o și încă într-un mod cât se poate de ciudat și despre curajul de a merge și a îndeplini un obicei atât de firesc, care nu i se poate refuza nici măcar unui condamnat la o moarte înjositoare precum Răstignirea, adică îmbălsămarea. Răsplata e pe măsură. Femeile mironosițe vorbesc așadar despre consecvența în credință. Și despre modul în care ea se manifestă prin intermediul jerftei. De bună seamă că unei lumi atât de marcate de laudă și feed-back, i-ar prinde bine o privire atentă înspre lucrul și jertfa lor. Dacă am privi și noi înspre Răstignit cum au făcut ele, sau poate chiar prin ochii lor, poate că am înțelege de ce dragostea crucificată, purtată în inimă, e mai puternică decât cea exaltată, strigată de pe metereze, în care uneori se pot insinua germenii nesincerității. Îndrăzniți!