Teologie și literatură: un mariaj aproape uitat

Fără Steinhardt și Anania am dormi mai liniștiți. Dar așa, cu ei în bagaj, Ortodoxia românească nu se poate degreva de o temă mare (sau, cum ar spune anglicizații de la tot pasul: o legacy): puntea dintre teologie și literatură. Teologia nu poate ignora literatura.

Această axiomă e mai veche decât credem. Clement Alexandrinul (secolul II) o știa și el; Stromatele sale sunt țesături de literatură, filozofie și teologie – toate intrate în slujba Cuvântului. Teologia antică nu a ignorat literatura păgână, ci a încercat, cel puțin apologetic, să o citească în cheie creștină. Teologia bizantină a creat poezie de înaltă clasă (prin marii imnografi, ca de pildă Sf. Roman Melodul, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Cosma de Maiuma); ea a hrănit religios și estetic zeci de generații. Iar așa numita „teologie țărănească” autohtonă (pentru a-l parafraza pe Costion Nicolescu) nu ar putea fi separată de literatura populară: un tot unitar în care religiozitatea a fecundat creația literară, iar aceasta a dat religiozității lumini de gând, intuiții de neașteptată profunzime. Iar modernii? Aici, relația a devenit una mult mai complicată. Literatura s-a rupt în mod firesc de atotprezența temei religioase (inerentă medievalului), iar teologia (pribeagă până spre mijloc de secol XX prin labirinturi scolastice uscate, antipoetice) a ignorat literatura, tratând-o ca pe ceva profan. Biserica a căutat și apreciat doar literatura de factură religioasă, pe cea pedagogic-moralistă sau pe cea eroic-mitică. Nu-i poți reduce însă pe marii clasici la filonul lor religios (deși, în mare parte, existent). Gândul despre Dumnezeu, despre veșnicie, despre sensul spiritual al vieții este prezent și acolo unde nu se vorbește în mod explicit despre Dumnezeu, îngeri și rugăciune.

Acest element implicit – câteodată chiar mai profund decât religiosul declarat, afișat, asumat – i-a scăpat teologiei românești, rămânând exclusiv în seama criticii literare. Dacă pe Blaga, pe Arghezi (ca să nu mai vorbim despre poeții mistici prin excelență, ca Voiculescu) îi mai găsim tratați și citați în discursul teologic, poeții începând cu generația 1960 sunt ignorați aproape în totalitate. Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag etc. nu au fost încă descoperiți ca parteneri de dialog de către teologia românească. Relevanța lor? Ar fi pueril să o reduci la câteva lozinci. Fără ei și alți poeți contemporani, cum vrei să înțelegi interogațiile și sensibilitățile omului de azi, trăirile sale mai mult sau mai puțin mistice, abisurile sale? Cum vrei să glăsuiești despre Frumos fără să fi intrat în atelierele Poeziei? Cum vrei, ca om tributar limbajului și ritmurilor modernității, să trăiești în duhul Psalmilor, dacă psalmii nenumărați ai secolului XX nu te-au mișcat niciodată? Momentan, e foarte puțin trafic la intersecția teologiei cu poezia. Chiar și Ioan Alexandru, care în anii 1970 a hrănit poetic o generație de teologi și intelectuali creștini, a căzut între timp în uitare. Există însă și excepții de omiletică pătrunzătoare, vie, hrănită din surse poetice: Părintele Teofil o cita în mod neîntrerupt pe Zorica Lațcu, deschizându-le astfel multora gustul pentru poeticul religiozității și pentru teologia poeziei.

Există însă aceștia doi, care nu au căzut în uitare. Cei care ne pot aduce aminte de această moștenire stimulatoare sunt părintele Nicolae Steinhardt și mitropolitul Bartolomeu Anania. Ei au fost și sunt acasă în ambele lumi: atât în cea literară, cât și în cea a Bisericii. Pe Steinhardt nu îl putem reduce la Jurnalul fericirii (deși el este o capodoperă literară, precum și un punct teologic de referință), și nici pe mitropolitul Bartolomeu la diortosirea Sfintei Scripturi: operele lor literare, respectiv de critică literară ne deschid o cale necrispată, suverană și perfect racordată la contemporaneitate de a fi creativ și religios deopotrivă. Citind cele două volume de Corespondență ale lui Steinhardt[1], descoperi efervescența neobosită cu care autorul devorează și comentează copios noile apariții literare anglo-saxone și franceze. Asta, lăsând la o parte asiduitatea cu care recenzează până în pragul morții literatura română contemporană (a se vedea Monologul polifonic[2]). Prin monahul de la Rohia, Ortodoxia își pierde orice fel de complex sau chiar anxietate culturală față de modernitate. Asta pentru că Steinhardt-cărturarul este în același timp, fără a epata, Steinhardt-gânditorul creștin. Cum e posibil așa ceva? Răspunsul îl dă chiar el: fără a cădea „în regretabila confuzie între etic și estetic“ (adică fără să judece o operă potrivit relevanței ei etice, moralizatoare), el e convins că orice mare carte „nu se poate să nu constituie și un lăcaș de taină pentru… adevăruri de taină“[3]. Criticul literar Steinhardt este un căutător de comori spirituale, de sensuri, într-un ocean literar în continuă extindere. Fără a fi teolog de formație, el gândește teologic, face teologie înotând prin literatură. Este memorabil entuziasmul mărturisit de Steinhardt lui Virgil Nemoianu, într-o scrisoare din 1974, după citirea Portocalei mecanice de Anthony Burgess: el o consideră drept o capodoperă, recunoaște că a citit-o cu „pasiune, înfrigurare și lacrimi“ și adaugă: „...știut fiind că orice capodoperă de la Dumnezeu este, de la Tatăl, de la Fiul și de la Duhul Sfânt“.[4]

Desigur, atât părintele Nicoloae Steinhardt, cât și mitropolitul Bartolomeu sunt unici. Sintezele lor sunt unice, inimitabile. Epigonicul, imitația searbădă, deși născută din admirație, ar fi o contra-mărturie a moștenirii lor. Așa cum „poetul nu e tipicar, lozincar, stereotip, complezent“ (Steinhardt), nici teologul nu își poate împlini menirea prin repetiție moartă. Aici, teologul și poetul se întâlnesc: deși au vocații diferite, trebuie să se ferească de aceleași primejdii.

Însă sinteza unui Steinhardt și a unui Anania poate da curaj, poate impulsiona. Sau, măcar, ar trebui să trezească o poftă nepăcătoasă de literatură printre preoți, teologi, credincioși. Piața de carte este un bazar, fără dar și poate. Puțină orientare, puțină criteriologie, puțină rezistență în fața nonvalorii evidente nu strică. Însă asta nu e o scuză. În plus, există, pentru publicul autohton, puncte de reper: emisiunile lui Alex. Ștefănescu de la Trinitas TV oferă, de pildă, introduceri succinte, dar benefice, în cele ale literaturii. Lipsește încă pandantul teologic, care să completeze această bază indispensabilă (critica literară). El poate fi găsit punctual în recenziile părintelui Necula din Tribuna. Ca operă vizionară, de comentariu teologic al unui poet contemporan, rămâne însă, până în momentul de față, lucrarea Tablou cu orbi. Metalingvism și marginalizare. In memoriam Nichita (Fundația Anastasia, București 2013) a lui Sorin Dumitrescu; o astfel de lectură ar putea face școală. – Există, deci, puncte de orientare pentru cel care nu vrea să rătăcească prea mult. Deși căutarea poate fi și ea o experiență poetică și existențială bine-venită.

Pledoaria mea nu este doar ca preoții să fie îndemnați să citească, să citeze și să îndemne la mai multă literatură, în special la mai multă poezie. Asta, deși apelul tânărului Dumitru Stăniloae din anii 1930 către tinerii preoți transilvăneni să devină factori de cultură în comunitățile păstorite a redevenit trist de actual („funcţia culturală a preoţimii este în mod covârşitor una cu funcţia ei spirituală“, vezi „Fiinţa culturală a preoţimii astăzi“, Telegraful român nr. 25/19 iunie 1938). Astăzi, la aproape 100 de ani, societatea se luptă cu un nou analfabetism, datorat înecării colective în digital. Suntem îmbuibați informațional și subnutriți cultural.

Pledoaria mea merge însă mai departe, înspre discursul teologic și înspre perioada de formare a viitorilor preoți. În teologia occidentală contemporană există un curent din ce în ce mai puternic de a valoriza teologic literatura contemporană. De a-L căuta pe Dumnezeu acolo unde El nu este tematizat apologetic, acolo unde nu există un mesaj religios explicit. Nu doar teologii sunt interesați de o arheologie vie în pământurile poeziei și ale altor opere literare, chiar și mulți scriitori contemporani se deschid spre a reflecta asupra credinței și necredinței, asupra eternității, asupra prezenței Negrăitului în operele lor. Primul pas l-a făcut acum peste jumătate de secol Hans Urs von Balthasar, cu monumentala sa Estetică teologică (tradusă, în sfârșit, în limba română la Galaxia Gutenberg[5]). Între timp, impulsul său, considerat extravagant la acea dată, a făcut școală. Editura Patmos (Germania) are o întreagă colecție dedicată legăturii dintre teologie și literatură: de la studii de specialitate la eseuri despre spiritualitatea poeziei (la noi, Nichifor Crainic a avut singura tentativă notabilă în această direcție). Iar Editura Herder dedică, de asemenea, temei „poetică și religie“ o colecție proprie, care preia conferințele catedrei de poetică instituite la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Viena. Exemplele ar putea continua. Ele pot fi interpretate suficient și răutăcios drept o dovadă a faptului că teologia occidentală și-a pierdut contactul viu cu propriile surse și caută inspirație în literatura contemporană. O astfel de judecată își pierde coerența dacă începi să aprofundezi aceste proiecte.

Teologia oferă o hermeneutică, o perspectivă asupra unor intuiții literar-estetice, asumate existențial. Teologia nu își caută confirmarea prin literatură, nici invers: însă, utilizând o metodă prezentă deja la primii apologeți creștini (secolul II), teologia poate descoperi semințele Cuvântului împrăștiate în lumea largă a creației literare. A scoate la iveală toți acești logoi spermatikoi e un semn al trezviei teologice, nu o dovadă de plictis.

Concluzia e simplă: Ortodoxia românească are un potențial enorm în această direcție.

[1] Mănăstirea Rohia/Polirom, Iași, 2021, respectiv 2022; cele două merită recenzate și discutate aparte, dincolo de elementele interesante legate de scrisorile cu oamenii Bisericii.

[2] Mănăstirea Rohia/Polirom, Iași, 2012.

[3] Ibidem, p. 25.

[4] N. Steinhardt, Corespondență, vol 1, Iași 2021, p. 297.

[5] Slava lui Dumnezeu. O estetică teologică (vol. I–VII), traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2019–2020.

De la același autor

Ultimele din categorie