Cu puţin timp înainte de plecarea sa la Domnul, părintele Justin a fost întrebat: „Ce testament lăsaţi ucenicilor şi în special monahilor?“. Cu ultimele puteri şi întărit de Dumnezeu, a rostit rar şi apăsat: „ascultare, pocăinţă, rugăciune, unitate!”. Pe cei patru stâlpi ai baldachinului care acoperă mormântul său, ca pe un jertfelnic sfânt, sunt înscrise aceste patru cuvinte. Pe fiecare stâlp, câte un cuvânt. În cele patru colţuri, adevărate puncte cardinale spre orientarea către ţinta supremă, Hristos. Prin aceste cuvinte, părintele Justin vorbeşte tainic din mormânt şi din împărăţia drepţilor că prin împlinirea acestui testament se pot recunoaşte cei ce cu adevărat sunt ucenicii săi, aşa precum iubirea este semnul prin care se cunosc cei ce sunt ucenici ai lui Hristos (Ioan 13, 35). Prin împlinirea acestui testament sfânt, orice fiu duhovnicesc „ca o zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul” (Ef. 2, 21), ancorat fiind în stâlpul de foc călăuzitor al părintelui Justin, care, statornic şi neclintit, a fost înfipt în temelia Hristos. (I Cor. 3, 11). Prin neîmplinirea testamentului se înţelege de la sine că se ajunge la ruperea de părintele duhovnicesc, la o atitudine de mândrie şi orgoliu, ca şi cum ucenicul ar fi mai mare ca dascălul său şi, implicit, rupere de Hristos, pe Care avva Justin L-a slujit cu credinţă toată viaţa. Părintele Justin a fost înzestrat de Dumnezeu şi cu darul înainte vederii. Ca atare, în mod profetic, cunoscând frământările şi diferenţele de opinii ce pot apărea după plecarea sfinţiei sale din viaţa aceasta, în societate, ba chiar şi în rândul ucenicilor săi, cu demnitatea-i binecunoscută a dorit şi doreşte ca toţi să se manifeste întru aceeaşi demnitate creştinească şi românească. Din cele patru virtuţi-testament mă voi opri în mod special în rândurile ce urmează la ascultare.

Ascultarea

Este virtutea şi lucrarea la care acest mare duhovnic mărturisitor al neamului noastru românesc a ţinut din toată fiinţa lui. Prin ascultare se înţelege subordonarea voinţei proprii faţă de voinţa lui Dumnezeu sau faţă de voinţa unei alte persoane, în numele lui Dumnezeu. Ea reprezintă ordinea firească în buna rânduire a vieţii omului spre desăvârşirea morală, fiind temelia religiei, moralei, ordinii sociale, eclesiale, instituţionale, familiale  etc. Ascultarea presupune ordine, bună rânduială, aşezare firească, iar neascultarea înseamnă dezordine, neorânduială, abatere de la legea firii după binecunoscuta sintagmă a Sfinţilor Părinţi: „Ascultarea este viaţă, neascultarea este moarte”. Ascultarea, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, „este calea cea mai scurtă şi mai sigură către Împărăţia lui Dumnezeu“. Sfântul Ioan Scărarul zice că „cel ascultător moare sieşi, căci pentru toate va răspunde cel de care se face ascultare”.

Dumnezeu Însuşi se descoperă poporului ales cerând ascultare: „Ascultă, Israele, şi să te sileşti să împlineşti toate acestea...!” (Deut. 6, 3-4). Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este întru totul ascultător Tatălui: „Ascultător făcându-Se până la moarte, ba încă moarte pe cruce” (Fil. 2, 8) şi în stare de dăruire jertfelnică, chiar cuprins de sentimentul fricii de moarte, doreşte ca toate să se împlinească „nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu” (Luca 22, 42). Maica Domnului, la rându-i, este întru toate ascultătoare planului mântuitor al Preasfintei Treimi, supunându-se adumbririi Tatălui, primind pogorârea Duhului şi primind în pântece pe Cel-neîncăput, zice: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1, 36). Aşadar, ascultarea este marea taină întru care s-a lucrat mântuirea neamului omenesc, căci neascultarea ca fiică a mândriei a fost pricina căderii îngerilor răi sau a protopărinţilor Adam şi Eva şi este pricina căderii fiecărui om. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin spune că „Hristos prin ascultarea Sa a venit să vindece neascultarea lui Adam”.

Toate păcatele omeneşti se nasc din întreita ispitire: pofta trupului (plăcerile trupeşti), pofta ochilor (dorinţa de înavuţire) şi trufia vieţii (mândria) (I Ioan 2, 16). Împotriva acestei întreite surse de păcătuire, viaţa monahală, prin cele trei voturi, propune o luptă prin cele trei sfaturi evanghelice: fecioria, sărăcia şi ascultarea.

Părintele Justin şi-a asumat din anii tinereţii crucea voturilor monahale şi la toate a ţinut foarte mult, împlinindu-le cu prisosinţă. Referitor la ascultarea de bunăvoie, trebuie să remarcăm faptul că părintele Justin a dat pildă de ascultare desăvârşită faţă de stareţii săi pe care i-a avut: la Durău, în primii ani de călugărie, când n-a ieşit niciodată din cuvântul stareţului său, chiar dacă ascultarea de a servi la mese musafirii, uneori până la ore târzii de noapte - cum însuşi mărturiseşte -, nu i-a plăcut niciodată, dar nu s-a sustras nicidecum de la împlinirea ei; la Secu, între anii 1967-1977, după venirea din temniţele comuniste, a fost ascultător stareţului Gherontie Ştefan, chiar dacă, forţat de Securitate, îi urmărea fiecare pas, fiecare convorbire şi pe credincioşii care îl vizitau la chilie; la Mănăstirea Bistriţa, unde stareţul Ciprian, cu binecunoscuta-i diplomaţie, ţinea şi la mănăstire şi vieţuitorii ei, dar şi la „organele” de la judeţ sau de la centru care erau mereu prezente în mănăstire; sigur că părintele Justin, dimpreună cu un alt mare duhovnic, Ioanichie Bălan, era în atenţia acestora şi se simţea în „vizorul” lor. Părintele, obişnuit cu toate aceste metode, cu o maturitate care-l ridica deasupra tuturor vânzolelilor mărunte, se făcea că nu vede şi că nu pricepe şi îşi continua lucrarea misionară cu credincioşii care descoperiseră în el povăţuitorul duhovnicesc de care aveau nevoie. Niciodată nu s-a răzvrătit împotriva vreunui stareţ, nu a comentat sau înfruntat deciziile acestuia, ci, dimpotrivă, s-a manifestat cu mult respect, cu cinste şi cu ascultare desăvârşită, fiind pildă şi pentru monahii tineri care erau primiţi în mănăstirile respective. Bunăoară, dacă ar fi avut nevoie pentru vreo trebuinţă oarecare să plece din mănăstire, aşa precum rezultă din arhiva mănăstirilor Secu şi Bistriţa, săvârşea aceasta numai după obţinerea regulamentarului bilet de voie. Dacă avea vreo nemulţumire sau o propunere, o aducea la cunoştinţă stareţului cu multă decenţă, fără să supere sau să tulbure prin ceea ce spunea. Din acest motiv, stareţii respectivi l-au iubit, l-au preţuit şi l-au avut la inima lor pe părintele Justin şi nu de puţine ori şi ei se sfătuiau cu el.

„Închinăm această mănăstire Înaltpreasfinţiei Voastre care reprezentaţi «Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului»”

După 1991 şi după întemeierea Mănăstirii Petru Vodă, după ce el însuşi ajunge stareţ, pe de o parte se manifestă cu ascultare faţă de ierarhi şi exarhi, iar pe de altă parte pretinde ascultare de la cei ce veneau în obştea înfiinţată de el, ca mod concret al vieţuirii monahale.

Ascultarea faţă de ierarh, de Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, se vede din faptul că pentru orice lucrare de la aşezămintele sale de la Petru Vodă sau Paltin a cerut binecuvântare scrisă sau verbală, precum rezultă din arhive sau din mărturiile sale, un exemplu în acest sens fiind manifestarea bucuriei părintelui atunci când a obţinut aprobarea de a începe slujirea liturgică în biserica încă neterminată, sau pentru a săvârşi Sfântul Maslu în noaptea de joi spre vineri. O dovadă impresionantă a supunerii faţă de ierarh este afirmaţia părintelui din cuvântul rostit la sfinţirea Bisericii cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din data de 8 noiembrie 2005: „Ca într-un tablou votiv, închinăm această mănăstire Înaltpreasfinţiei Voastre care reprezentaţi «Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului» (I Tim. 3,15), mulţumindu-vă din adâncul inimii că aţi consacrat mănăstirea noastră ca spaţiu al slujirii sfinte al lui Dumnezeu, ca loc al rugăciunii neîncetate şi ca punct unde cerul se întâlneşte cu pământul. Vă aşteptăm cât mai des, pentru a ne ruga împreună şi a ne împărtăşi cuvânt de zidire duhovnicească, bineştiind că atunci când se află în mănăstire, arhiereul este cel dintâi între monahi”.

Se înţelege că atunci când a spus: „Închinăm această mănăstire Înaltpreasfinţiei Voastre...” înseamnă că sunt cuprinse aici toate ale mănăstirii, inclusiv obştea cu toţi vieţuitorii, inclusiv schiturile pendinte de aceasta, inclusiv toate daniile pe care le-a primit de la oameni cu inimă mare, înţelegând că aparţinând Bisericii acestea, de fapt, aparţin lui Dumnezeu.

De asemenea, la sfinţirea Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” - Paltin de către Preasfinţitul Episcop Calinic Botoşăneanul, sau a paraclisului din deal de către Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, părintele Justin a manifestat o bucurie duhovnicească a datoriei împlinite, a pecetluirii muncii sale de către ierarhii dragi inimii sale şi o legătură spirituală caldă şi firească, transmisă în mod tainic şi în inimile credincioşilor.

Ascultarea a fost „legea” pe care părintele Justin a impus-o în aşezămintele sale pentru toţi ucenicii săi şi se tulbura şi certa cu asprime pe cei ce nu făceau ascultare, dându-le canon spre îndreptare. Pe monahii tineri care veneau la el plângându-se împotriva stareţilor lor, părintele Justin îi îndemna la ascultare fără de care nu este nici linişte sufletească, nici mântuire.

Acum, în zi de pioasă aducere-aminte de naşterea părintelui Justin, să nu uităm testamentul său întru permanenta noastră naştere în Hristos: ascultare, pocăinţă, rugăciune, unitate.