Timpul este în strânsă legătură cu nevoia noastră de creștere. Creștem în timp pentru că n-am fost așezați de la început în desăvârșirea unirii cu Dumnezeu. Suntem așezați în existență spre a fi desăvârșiți în ființa noastră și, în cele din urmă, spre a fi consolidați într-o bunătate și fericire veșnică în Dumnezeu. Timpul este posibilitatea creșterii noastre în Dumnezeu. Această creștere depinde de un progres în dialogul cu Dumnezeu; ea se înfăptuiește într-o legătură iubitoare cu El. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că avem nevoie de timp pentru a ne umple de Dumnezeu fără a ne confunda cu El în această iubire. Și lumea are nevoie de timp, pentru că lumea și umanitatea progresează împreună. Omul poartă cu el lumea. Lumea devine atunci ceea ce devine el însuși.

(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mică Dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 2007, pp. 177-178)