În partea de răsărit a satului Tisa-Silvestri din judeţul Bacău, în mijlocul unor locuri uitate de lume, la umbra unei păduri odihnitoare, îşi împlineşte rolul duhovnicesc o mănăstire ce a renăscut din aproape nimic.

În acel loc istoric, sfinţenia îşi are casă încă din secolul al XVIII-lea, mai exact din anul 1760. Atunci, o mână de călugări au pus bazele unui aşezări monahale. Informaţii prea multe din acea perioadă nu ne-au mai rămas, în afara câtorva ruine ale unei bisericuţe. Legea secularizării averilor mănăstireşti a adus cu sine şi desfiinţarea schitului din marginea satului Tisa. Însă credincioşii nu au uitat că acolo, sub pădure, a fost un loc al lui Dumnezeu. Imediat după anul 1990, credincioşii au cerut Episcopiei Romanului reînfiinţarea unei mănăstiri.

Terenul a fost donat de către localnici, cu mare dărnicie. S-au găsit repede şi ostenitorii – câteva maici curajoase, desprinse de pe tulpina Mănăstirii Ciolpani. Când au venit la Tisa, s-au umplut de întristare: au găsit un loc gol şi plin de mărăcini care avea, într-o margine, o căsuţă de pământ. Cu mânicile suflecate, cele patru monahii şi câteva surori au ridicat un mic paraclis, închinat sărbătorii Bunei Vestiri. Apoi, cu paşi mărunţi, au apărut chiliile, gospodăria, grădinile şi livezile, încununate de o adevărată catedrală. În doar câţiva ani, de la căsuţa de lut, Tisa Silvestri s-a transformat într-un colţ de rai. Un loc în care florile şi plantele ornamentale îţi copleşesc privirea.

Toate sunt de-o frumuseţe aparte şi vorbesc de la sine despre hărnicia şi priceperea măicuţelor specializate în agricultură, apicultură, pictură, confecţii, goblenuri şi multe altele.