Urcăm pe valea frumoasă a unui pârâu athonit, cale de trei kilometri spre Schitul Sfântul Ilie, care se vede de departe strălucind în soare pe platoul singuratic şi împă­durit al unei coline. Are o aşezare dintre cele mai pito­reşti. Un adevărat colţ de rai!

Până în anul 1757, la Sfântul Ilie era doar o chilie cu câţiva sihastri. Apoi, stabilindu-se aici Cuviosul Paisie cu ucenicii săi, a transformat chilia în schit cu viaţă de obşte, păstrând vechiul hram – Sfântul Ilie –  şi adunând în jurul său aproape o sută de călugări iubitori de Hristos şi de viaţă pustnicească. În acest schit s-a nevoit Cuviosul Paisie peste zece ani. Aici a învăţat el meşteşugul luptei duhovniceşti împotriva duhurilor răutăţilor. Aici s-a format marele stareţ Gheorghe de la Cernica. De aici au plecat amândoi stareţii spre Mol­dova în anul 1763, cu cei 64 ucenici ai lor.

După plecarea din Athos a Cuviosului Paisie, Schitul Sfântul Ilie nu va mai cunoaşte o epocă similară de înflorire. În secolul XIX, schitul număra până la 60 de călugări ucraineni. În anul 1900 se zideşte aici o biserică mare din piatră în stil rusesc, care distonează cu atmosfera calmă, pustnicească a Athosului. În prezent schitul are o mică obşte de numai cinci călugări.

Intrăm în incinta largă. Ieromonahul Serafim, su­periorul schitului, ne întâmpină cu dragoste şi ne condu­ce în biserică. După ce ne închinăm, vizităm chiliile cu etaj bine întreţinute şi admirăm un tablou inedit în ulei al Cuviosului Paisie de la Neamţ, asemănător cu cel din lavra Moldovei. Ei îl cinstesc ca sfânt pe marele stareţ Paisie, canonizat în anul 1988.

După ce luăm masa în atmosferă de obişnuită dra­goste monahală, plecăm spre Sihăstria Colciu şi Mănăstirea Vatopedu.

(Protosinghelul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, p. 432)