Părinţii, mai cu seamă cei care au funcţii de conducere, nu trebuie să piardă contactul cu copilul lor, pentru că anume în această perioadă se „întocmeşte contractul” pentru întreaga viaţă. Trebuie să înţelegem că adolescentul a ieşit acum din statutul de „supus”, că el caută relaţii de parteneriat şi, de aceea, atunci când începe să se simtă adult, tonul poruncitor devine inadecvat. Ajută în această perioadă literatura (ca, de pildă, Adolescentul dumneavoastră neliniştit, de Robert T. Bayard şi Jean Bayard), amintirile din propria copilărie, convorbirile cu prietenii, copiii cu care au crescut şi contactul pierdut cu aceştia.

Părinţii pot să discute dinainte cu un grup de colegi (printre enoriaşi, în taberele ortodoxe, în diferite cercuri care cultivă valorile culturale şi morale), ca adolescentul să poată alege, ca el să vadă şi alţi copii şi la alţi vârstnici, profesori şi consilieri. Când adolescentul începe să se identifice pe sine cu unii colegi mai în vârstă din alt grup, iar părinţii nu cunosc acest grup, atunci aproape că nu se mai poate face nimic.

La vârsta adolescenţei, copilul, adeseori, începe să acţioneze după principiul „totul e altfel”. Este inutil să i se ceară copilului să vină cel dintâi spre noi. Însă dacă în jur auziţi că se adresează cuiva străin şi repetă cuvintele voastre, bucuraţi-vă! Înseamnă că el a acceptat perspectiva voastră asupra lucrurilor. Nu trebuie însă accentuat acest fapt, fiind foarte important pentru adolescenţi un comportament autonom. (Din experienţa Ekaterienei Burmistrova, psiholog, mamă a zece copii)

(Cum să ne purtăm cu fiica adolescentă – Sfaturi pentru părinţi, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi, Editura de Suflet, Bucureşti, pp. 117-118)