Oare nu din nelucrare mulți oameni cad în grele păcate înaintea lui Dumnezeu? Începând cu grăirea în deșert, rod al cugetării deșarte, ei se dedau vorbăriei fără rost, privirii curioase către păcatele străine, și astfel își neglijează propriul suflet.

Cineva poate să întrebe: „Dar ce să fac, când am terminat lucrul și mă odihnesc? În timpul odihnei vorbesc cu colegii. Oare acesta este păcat?”. Nu, nu este păcat dacă vorbiți despre lucruri nevinovate, și cu atât mai mult dacă vorbiți lucruri de folos. Însă oare acestea sunt convorbirile voastre? Este posibil să începeți cu teme lipsite de păcat, dar din cuvânt în cuvânt ajungeți la convorbiri necuviincioase. Fiecare urmărește să iasă în evidență cu vreo glumă. După glumă se trece la povestiri lipsite de curăție. De acolo se sare la subiecte primejdioase curăției. După aceea, se încep îndată bârfele despre cineva care nu este prezent și se ajunge, de la cele mai nevinovate discuții, la cele mai grele păcate.

Dar cum să ne ferim de acestea? Trăim în mijlocul oamenilor – nu putem să nu vorbim cu ei, nici să nu împărtășim gânduri și impresii! Gânduri și impresii pot fi împărtășite, însă numai în sens ziditor. Nestăpânindu-se omul de la asemenea împărtășiri „fără vătămare”, poate să meargă în iad. Și de acolo nu vor putea să-l izbăvească prietenii lui, din pricina cărora el a păcătuit când a glumit și când a osândit.

Așa că este cel mai bine ca în timpul odihnei să nu te dai deșertăciunii, din care se naște păcatul. Ci odihna ostenelii trupești umple-o cu lucrul cel duhovnicesc și prin aceasta te vei îndepărta de orice păcat.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, p. 27)