La început, omul pe toate le trăieşte şi le înfăptuieşte în afara inimii; nutreşte gânduri de mândrie şi ia seama la lucruri deşarte, vieţuind, de fapt, în înşelare. Inima îi este întunecată şi lipsită de înţelegere şi, în starea sa căzută, alege să se închine şi să slujească „făpturii, în locul Făcătorului” (Rom 1, 25). Trăind în afara inimii, omul este lipsit de discernământ şi nu desluşeşte uneltirile diavolului (II Cor 2, 11), după cum drept învaţă şi Vechiul Testament: „nu poate cel lipsit de inimă să dobândească înţelepciune” (Pilde 17, 16); şi pentru că omul nu-şi are inima ca temei al fiinţării sale, rămâne neştiutor şi fără roadă, „lovind în aer” (I Cor 9, 26). Nestatornic şi plin de îndoială, el nu izbuteşte să urmeze calea Domnului fără şovăială.

(Arhimandrtitul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, p. 16)