Dacă nu luăm aminte la slujbe, este cu putinţă ca pe toate acestea să le ascultăm şi să le cântăm după tipic. Să le spunem şi să le ascultăm pentru că trebuie. Monahul merge, de pildă, la slujba de seară şi aude: Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului… (Psalmul 83, 1). Le aude azi, aude mâine, aude poimâine, tot anul. Nimic altceva; aceleaşi şi aceleaşi? Când le aude, dacă nu participă, atunci oboseşte, doarme, nu se adânceşte, ajunge la saturaţie, iar apoi vine împotrivirea. Pe urmă, niciun folos, nicio bucurie. Începe deznădejdea, iar diavolul nu pierde prilejul să facă rău.

Slujbele sunt o mare temelie. Slujbele sunt totul. Am trăit asta. Este de-ajuns ca totdeauna să se facă cu dragoste, cu mărime de suflet, cu o sinceră aplecare spre slăvirea lui Hristos. Nu de corvoadă şi mecanic. E nevoie de dragoste, de însufleţire dumnezeiască. Dacă nu simţim astfel, nu au valoare. Nu numai că nu au valoare, dar fac şi rău. O să-mi ziceţi: „Atunci să nu le facem?”. Nu, fireşte. Însă, pe cât poate cineva, să fugă de formă şi să privească miezul. Adică să o vrea, să o poftească, să afle mulţumire în rugăciune, în împreună-vorbirea cu Dumnezeu.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 278-279)