„Aș vrea să vă aduc aminte că toți suntem copiii cuiva. Că în fondul nostru intim, noi suntem mamă și suntem tată, așa cum ne-au fost mama și tata, sau doar mama, sau doar tata și mamă și tată. Noi nu putem să fim măcar nici bunici altfel decât bunicii noștri, pentru că există un fundament al educației noastre care nu ține de măsurarea pe care o pune la dispoziție pedagogia modernă. Oricât ar fi ea de performantă, nu știe cum ne-a făcut nouă dimineața senină, surâsul mamei. N-are de unde să știe. Nu știe că atunci când noi luăm în mână pixul, să scriem astăzi – câți mai scriem cu pixul – totuși este pe mâna noastră o umbră de lumină, care e mâna doamnei. Foarte puțini își mai aduc aminte, că noi, maturii ăștia, am fost învățați la școală să trăim bătăliile neamului românesc pe viață și pe moarte, nu în virtual. Nu ca pe-o piesă de teatru, ci în realitate.

Mi-aduc și-acum aminte de învățătoarea mea din clasa a 4-a, când ajunsese la Bătălia de la Podul Înalt, dacă trecea un turc prin dreptul mâinii mele, era decapitat și fără sabie, pentru că modul în care transmitea educația era o transmisie de viață și de moarte. Educația nu se face pe segmente de existență; ceea ce așază în tine profesorul, așază până la sfârșitul vieții și îndrăznesc să spun și dincolo de sfârșitul ei, oricât de metaforic li se pare existențialiștilor sau celor care neagă într-un fel sau altul existența vieții veșnice. Vă spun aceasta pentru ca să nu uitați că, de fapt, valorăm atât cât tezaur mai păstrăm în sufletul nostru din ce ne-au dăruit de acasă.

Uneori vă rușinați că sunteți copchii de moldoveni di pi la Iași, hăi hăi! Ci rușâni ni este nouă că am avut bunici care știau să facă poale-n brâu. Acuma le importăm. Nu mai avem alivenci, ferească Dumnezeu, ni se fac industrial. Ar trebui făcut un concurs de cât ne aducem aminte din frământătura bunicii sau cât contează mirosul de tutun din mustața bunicului când te săruta cu asprime că ai întârziat în frigul iernii.

Ne-am pierdut ulițele și n-am câștigat autostrăzi! Ne-am pierdut cușmele și pălăriile pe care le-am achiziționat sunt prea mari pentru capetele noastre. Ne-am pierdut căruțele, nu-i rău. N-au ce căuta pe un drum european. Dar nu vă e dor din când în când de câte-o cotigă răsărită în câmpie dimineața, purtând cu sine o glugă de coceni? Pentru niște vaci costelive pe un deal, că acum toate-s frumoase, ne dau un lapte atât de bun, că noi înșine ne umflăm ca vacile, adică suntem într-o primă expiere a modelelor pe care le alegem. Vă spun acestea nu ca să vă port într-un peisaj mirific sau să vă pastelez sufletul, ci pentru că trebuie să recunoaștem: tuturor ne e dor de copilăria în care am învățat să fim copii!”

(Fragment din conferința „Familia, casa sufletului copilului. Educația în iubire”. Evenimentul a fost organizat de către Asociația „Prorelis”, în data de 12 mai 2016, şi l-a avut ca invitat pe Părintele Constantin Necula.)

Vă recomandăm să urmăriţi înregistrarea completă a conferinţei, aici.