Trecutul? Doar când avem nevoie...

Ne cităm înaintașii spre a ne ascunde, cumva, în umbra lor, slăbiciuni, neputințe și grave carențe comportamentale ori de altă natură. Altfel spus, construim un edificiu măreț în preajma casei părintești, crezând că vecinătatea străvechilor temelii ne permite să zidim fără a avea vreo fundație. Iar atunci când pereții dau să se prăbușească, arătăm cu degetul către ceea ce a fost, cândva, construit fără cusur, dând vina pe „greaua moștenire”.

Nu cred că omul este supus trecutului mai mult decât este subjugat de prezent sau dedicat viitorului. Văd, însă, că fiecare dintre noi tinde să se regăsească mai mult, chiar și doar cu o firească nostalgie, în clipele care au fost, nu în cele care sunt ori care vor fi. Poate așa este normal, deoarece trecutul e, adesea, populat cu imagini plăcute, chipuri dragi purtând nume iubite. Iar prezentul și viitorul schițează rapid siluete neclare, profiluri abia definite, fără glas și fără intenții vizibile de a ne poposi în viață mai mult de o clipă.

De aici, poate, dorința unora de a înfrumuseța amintirea a ceea ce a fost, îngropând sub molozul greu al uitării momente triste și situații neplăcute. Deoarece timpul acoperă crăpăturile ivite pe zidul existenței noastre, oferind privitorului – măcar la o primă și superficială vedere – o imagine perfectă. Pe de altă parte, însă, evenimentele altor vremuri au prostul obicei de a reveni, ciclic, în actualitate. Iar noi nu le vom recunoaște și nici nu vom ști să le abordăm cu înțelepciune în cazul în care, cândva, le-am schimbat nuanța și le-am împodobit cu inutile zorzoane, modificându-le total aspectul.

Astfel, la nivel declarativ, mulți rememorează în culori pastelate momentele trecute, afișând o ostentativă afecțiune și chiar filiație față de persoane remarcabile din alte veacuri. Dar realitatea este cu totul alta: evocăm trecutul spre a justifica hachițele prezentului și eventualele, previzibilele erori din viitor. Ne cităm înaintașii spre a ne ascunde, cumva, în umbra lor, slăbiciuni, neputințe și grave carențe comportamentale ori de altă natură. Altfel spus, construim un edificiu măreț în preajma casei părintești, crezând că vecinătatea străvechilor temelii ne permite să zidim fără a avea vreo fundație. Iar atunci când pereții dau să se prăbușească, arătăm cu degetul către ceea ce a fost, cândva, construit fără cusur, dând vina pe „greaua moștenire”.

Trebuie să recunoaștem că știm prea puține despre istoria noastră și că nu am învățat mai nimic din lecțiile scrise cu sângele înaintașilor noștri. Pentru că, dacă am fi învățat, am fi știut să evităm capcanele întinse, în zilele noastre, de veacul dezlănțuit într-o strădanie acerbă de recapitulare a erorilor. Cel mai adesea, totul este vorbărie goală și strădanie de explicare a hedonismului care ne caracterizează tot mai mult, invers proporțional cu acumularea unor cunoștințe absolut necesare despre lumea în care trăim.

Se vorbește, astăzi, despre Biserică și credință, utilizându-se tot arsenalul de injurii și șabloane moderne, spre a se induce un bizar sentiment de tristă indignare și o tendință nefirească de ostracizare a divinului din viața noastră. Se modifică arbitrar imaginea trecutului – așezat, de strămoșii noștri, sub semnul Sfintei Cruci – pentru a se justifica tendința de schimbare a unei existențe senine, întru Dumnezeu, spre „accederea” la o viață supusă veșnic schimbătoarei modernități. Se zugrăvește în mod răuvoitor portretul strămoșilor, în vederea disculpării unei stranii efervescențe social-politice contemporane care, sincer, nu ne onorează. Iar micile neajunsuri și marile dezastre se aliniază la linia de start, pregătite să revină printre noi.

Când nu sunt necesare (alte) diversiuni, însă, toate se afundă întru uitare, împlinind cuvintele Scripturii: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: «Iată ceva nou!», aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor” (Ecclesiastul 1, 9-11). Căci dezgropăm trecutul doar când avem nevoie...

De la același autor

Ultimele din categorie