Ce semnifică istorisirea de la Judecători despre un levit și concubina lui pe care, după ce au batjocorit-o, au ucis-o cei din neamul lui Veniamin?

Deoarece mintea, care de la început, fiind de la Dumnezeu, era sfântă, a ucis prin cădere legea firii, și-a luat concubină, adică slujirea Legii, aceasta nefiind naturală, ci adusă din afară. Apoi, mișcările naturale ridicându-se împotrivă, precum lupii, au ucis-o și pe aceasta. Iar mintea cea sfințită (preotul), mâniindu-se, o taie în bucăți și o trimite în toate hotarele lui Israel la cele douăsprezece neamuri, adică împarte poruncile Legii și le distribuie pe fiecare la puterea corespunzătoare din suflet, astfel încât toate să fie mișcate spre uciderea gândurilor celor neorânduite. Căci trei sunt puterile sufletului: rațiunea, pofta și mânia. Acestea au nevoie de patru virtuți naturale: fiindcă fără acestea nu ar putea avea loc nici omorârea răutății, nici îndreptarea spre virtute. Apoi, pentru a ajunge la lucrare, cele deosebite frumos [de noi mai sus] au nevoie și de cele cinci simțuri ca să plinească numărul complet de doisprezece, care semnifică toate neamurile lui Israel. Dar numărul doisprezece înseamnă, de asemenea, timpul și firea. Căci timpul este septiform, iar firea pentiformă.

Faptul că în război au căzut mulți dintre israeliți și după aceea puțini au învins înseamnă că trebuie ca cel ce luptă împotriva păcatului să se curețe de orice patimă, deoarece cât timp va fi stăpânit de înălțarea cugetului sau de slava deșartă și înfumurare, sau îi condamnă pe alții, sau este ținut de orice altă patimă, fără îndoială va fi aflat neputincios în războiul împotriva patimilor și va cădea. Dar trebuie să se curețe de toate și așa să stea în poziție de luptă, fiindcă numai astfel dăruiește Domnul biruința. Iar faptul că s-a înduioșat Israel de cei rămași din Veniamin, care s-au refugiat la stânca Rimon, arată că cel ce luptă împotriva patimilor nu trebuie să ucidă împreună cu patimile și puterea naturală, ci să biruiască numai pe cele care sunt contrare firii. Astfel, dacă cineva luptă împotriva patimii lăcomiei pântecelui nu trebuie să se lipsească de toată hrana necesară întreținerii vieții, ci de un trai dezmierdat și desfrânat. Iar refugierea la stâncă înseamnă credința în Hristos sau deprinderea stăruitoare a lucrării practice (nevoinței), care ucide cu ușurință neorânduiala patimilor. Căci Rimon se tâlcuiește ridicarea [osândei] morții.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 108-109)