A șaptea treaptă a păcatului este păcatul cu mintea, precum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul. Când omul se învoiește cu mintea să primească gândul rău și pătimaș, se silește să-și întipărească păcatul acela în minte atât de lămurit, ca și cum l-ar fi făcut și cu lucrul. Când ajunge omul la această treaptă, prin închipuire (imaginație), păcatul trece aproape pe nesimțire de la minte la simțirea trupului, după cum arată același Sfânt Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând: „Precum trupul are ca lume lucrurile, așa și mintea are ca lume ideile. Și precum trupul desfrânează cu trupul femeii, așa și mintea desfrânează cu ideea femeii prin chipul trupului propriu” (Filocalia, vol. II, p. 87). De aceea, acest Sfânt Părinte ne sfătuiește: „Nu întrebuința rău ideile ca să nu fii silit să întrebuințezi rău și lucrurile. De nu păcătuiește cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul” (Ibidem, p. 71).

De asemenea, să se știe că lupta cu gândul, împotriva păcatului, nu ne părăsește până la moarte, căci: „războiul cu gândurile este mai greu decât războiul cu însuși lucrurile” (Ibidem, p. 70), pericolul de a păcătui cu mintea apărând lesne în orice vreme și în orice loc. Dacă ar voi cineva să facă, de exemplu, păcatul desfrânării cu lucrul, îi trebuie trei factori și anume: locul potrivit, timpul potrivit și lucrul, adică trup cu care să păcătuiaască. La păcatul cu mintea însă, lipsa niciunuia din acești factori nu-l împiedică să păcătuiască, căci cu mintea putem păcătui în orice loc și în orice vreme, chiar dacă nu avem de față trupul cu care vrem să păcătuim.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Învățături despre spovedanie, pp. 21-22)