Vorbind de om în întregul lui, Sfânta Scriptură foloseşte în diverse rânduri cuvintele trup, om sau suflet. Şi într-adevăr, între trup şi suflet, şi chiar între trup şi însăşi trăirea sufletului există o legătură de nedesfăcut. Avem mărturia Sfântului Apostol Pavel care ne spune: Credinţa vine de la ceea ce auzim, şi ceea ce auzim vine de la Cuvântul lui Hristos (conform Romani 10, 17). Cuvântul este rostit şi poate fi auzit prin intermediul trupului: buzele celui care vorbeşte, urechile celui care ascultă; şi cuvântul ajunge la inimă, la minte, ajunge în miezul fiinţei, atinge persoana în ceea ce are mai profund, aşa fel încât doar un cuvânt al lui Dumnezeu poate să-i transforme viaţa.

Cu toţii ştim cât de mult participă simţurile noastre la fiecare eveniment al minţii şi al inimii, câtă dragoste exprimă o mamă atunci când îşi atinge pruncul, când îl îngrijeşte; câtă mângâiere poate fi dăruită doar prin atingerea unei mâini; cum dragostea, în toate formele ei de manifestare, îşi găseşte expresia prin trup. Aşa că, dacă privim trupul unei persoane care a plecat dintre noi, nu vedem (aşa cum mulţi încearcă cel puţin să spună pentru a se mângâia sau pentru a înlătura durerea) un veşmânt care a fost înlăturat, un înveliş de care ne-am dezbărat. Nu este vorba de un veşmânt şi nu e ceva care a fost lepădat. Este un trup care este tot atât de real pe cât e persoana, pe cât e sufletul.

Doar în unimea trupului şi a sufletului putem fi o persoană deplină. Aceasta o arată clar, într-un mod oarecum surprinzător, Sfântul Isaac Sirul, când spune că destinul final al omului nu poate fi hotărât înainte de învierea trupului, deoarece trupul are tot atâtea drepturi cât şi sufletul, să aleagă şi să determine destinul veşnic al persoanei, cuvinte care ne par misterioase, deoarece nu ne putem imagina cum poate fi aceasta. Şi totuşi, da, eu sunt acest trup tot atât de mult precum eu sunt acest suflet.

Persoana nu poate fi considerată decât în integralitatea ei, în împreuna lor fiinţare. De aceea, când privim trupul neînsufleţit, noi îl privim cu adânc respect. Vedem în el toată suferinţa, toată bucuria, toată taina vieţii care a aparţinut persoanei. Trupul poate fi numit partea văzută a nevăzutului. În acest sens, poate nu întâmplător, în limba slavonă, în slujbele Bisericii, folosim pentru trup cuvântul moaşte. Trupul care a fost înconjurat cu dragoste şi preţuire, privit cu minunare, trupul care a fost chemat la înviere, care a contribuit de-a lungul unei vieţi întregi la tainica părtăşie cu Dumnezeu prin Botez, prin Mirungere, prin Sfânta Împărtăşanie, prin primirea binecuvântărilor, acest trup este o grăunte, pentru a folosi cuvintele Sfântului Apostol Pavel, semănată întru stricăciune pentru a învia întru slavă (conform I Corinteni 15, 43)... Acest trup stricăcios, de care Sfântul Apostol Pavel dorea să se elibereze pentru a trăi deplin faţă către faţă cu Dumnezeu, este în acelaşi timp chemat la veşnicie.

Deci, pe de-o parte vedem acest trup, atât de drag şi de preţios, rănit şi învins, doborât de condiţia sa muritoare şi supus morţii. Pe de altă parte îl vedem ca pe o grăunţă semănată pentru a răsări din nou întru slava nemuririi prin înviere. Uitându-ne la el nu putem să nu vedem legătura sa cu Trupul lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel a folosit expresia viața noastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Coloseni 3, 3). Umanitatea noastră în trup este ascunsă în taina Sfintei Treimi, iar această condiţie trupească cuprinde întreaga noastră umanitate. În Hristos, în Maica Domnului, putem vedea deja slava la care e chemat trupul nostru. Aşa că nu ne simţim dezbinaţi în noi înşine, ci ne aflăm mai curând într-o situație complexă: cu inima zdrobită din cauza despărţirii, privim cu uimire la faptul că trupul omenesc poate muri; în acelaşi timp contemplăm în el, cu credinţă şi nădejde, un trup care într-o bună zi va învia ca cel al lui Hristos.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, pp. 125-128)