Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Și, la vreme, a trimis la lucrători o slugă ca să ia de la ei din roadele viei. Dar ei, punând mâna pe ea, au bătut-o și i-au dat drumul fără nimic. Și a trimis la ei, iarăși, altă slugă, dar și pe aceea lovind-o cu pietre, i-au spart capul și au ocărât-o. Și a trimis alta. Dar și pe aceea au ucis-o; și pe multe altele: pe unele bătându-le, iar pe altele ucigându-le. Mai avea și un fiu iubit al său și, în cele din urmă, l-a trimis la lucrători, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm, și moștenirea va fi a noastră. Și prinzându-l, l-au omorât și l-au aruncat afară din vie. Deci, ce va face stăpânul viei? Va veni și va pierde pe lucrători, iar via o va da altora. Oare nici Scriptura aceasta n-ați citit-o: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului; de la Domnul s-a făcut aceasta și este lucru minunat în ochii noștri»? Și căutau să-L prindă, dar se temeau de popor. Căci înțeleseseră că împotriva lor zisese pilda aceasta. Și, lăsându-L, s-au dus. (Marcu 12, 1-12) (Vineri în săptămâna a 17-a după Rusalii)

Pericopa evanghelică a acestei zile tematizează pilda cunoscută sub numele de cea „a lucrătorilor răi”. În versiunea ei mateiană, ea se citește în a 13-a duminică după Rusalii (Matei 21, 33-44). Varianta de aici, de la Marcu, diferă în doar câteva amănunte minore față de textul citit în acea duminică. Pentru a o înțelege mai bine, e important de cunoscut însă contextul rostirii acestei pilde, în cadrul ultimei săptămâni petrecute de Domnul în Ierusalim, care a culminat cu arestarea, judecarea, Pătimirile și moartea Sa pe Cruce, încheiate cu Învierea Sa, a treia zi. 

După intrarea Sa în Ierusalim, eveniment sărbătorit anual de creștini în Duminica Floriilor (Marcu 11, 1-11), Evanghelistul notează momentul uscării smochinului (Marcu 11,12-26), care încadrează episodul în care Domnul a izgonit pe vânzători și pe schimbătorii de bani din templu (Marcu 11, 15-19). Ca urmare a acestor fapte, cei de la templu, adică mai-marii preoților și ai grupărilor religioase, au început să se sfătuiască mai detaliat în ceea ce privește descotorosirea de Iisus, le devenise adversar incomod. Așa se face că, prima dată, câțiva reprezentanți ai preoților, bătrânilor și cărturarilor au venit la El să Îl întrebe cu ce putere și ce drept face aceste lucruri în Ierusalim, primind drept răspuns tot o întrebare (Marcu 11, 27-33) care s-a tematizat în joia acestei săptămâni. 

În urma acestei întâlniri cu cărturarii și bătrânii, Domnul rostește pilda care face subiectul Evangheliei acestei zile. Dar tirada trimișilor la Iisus continuă. Imediat urmează solia fariseilor și irodienilor care Îl ispitesc pe Hristos dacă se cuvine să se plătească impozit Cezarului (Marcu 12, 13-17), apoi cea a saducheilor care nu credeau în înviere și care Îl întreabă într-o chestiune de legislație evreiască despre o femeie care a avut șapte bărbați (Marcu 12,18-27), apoi a unui cărturar trimis să întrebe care e cea mai mare poruncă din Lege (Marcu 12, 28-35), încheindu-se, cu amara concluzie a lor că fiecare s-a întors înapoi fără a reuși să-L prindă în cuvânt. Această confruntare cu Iisus eșuând la nivelul dialectic, aliații de conjunctură trec la următorul nivel. Dacă nu au reușit să Îl „elimine” pe Iisus prin cuvinte, recurg la măsuri violente care se încheie cu uciderea Domnului (Marcu 14-15). 

Înșiruirii acestei pleiade de trimiși către Iisus îi corespunde în parabolă, inversat, chemării la pocăință adresată de Dumnezeu răilor lucrători. Stăpânul din povestire Îl închipuie pe Dumnezeu, via este poporul Israel, iar slujitorii tocmiți sunt cei rânduiți să îndrume poporul, preoți și regi. Stăpânul își trimite în mai multe rânduri reprezentanți către lucrătorii viei, o referire la faptul că Dumnezeu a trimis în lume periodic profeți și oameni sfinți pentru a-i întoarce pe slujitorii lui Israel la o viață conform Legii. Aceștia însă, în loc să aducă rod și câștig stăpânului, i-au alungat și uneori chiar i-au ucis pe trimiși. În final decid să-l lichideze chiar pe fiul stăpânului, spunându-și că astfel ei vor moșteni via care oricum nu era a lor, ci le fusese doar dată în îngrijire. 

Alegoria este evidentă. Slujitorii poporului nu doar că au refuzat pocăința, ci L-au ucis pe Însuși Fiul lui Dumnezeu trimis la ei. Prin contrast, trimișii care L-au provocat pe Iisus să rostească această pildă, adică fariseii, saducheii, cărturarii și reprezentanții preoților se doresc a fi soli ai „reprezentanților” lui Dumnezeu pe pământ, dar în realitate sunt ucigașii Lui. Nu vin să-și ia ce e al lor, ci iscodesc cum anume pot duce la pierzare pe Hristos. Pilda a fost înțeleasă foarte clar de cei ce au ascultat-o și care s-au simțit vizați de cuprinsul ei. În ultimul verset al acestui text este menționat și efectul ei: „Şi căutau să-L prindă, dar se temeau de popor. Căci înţeleseseră că împotriva lor zisese pilda aceasta. Şi lăsându-L, s-au dus”. Așadar, cei vizați s-au simțit descoperiți în planul lor, însă nu au avut nicio umbră de pocăință, nicio mustrare de conștiință. Dimpotrivă, s-au înverșunat mai tare în planul lor de a-L pierde pe Domnul.

Pilda lucrătorilor răi este o lecție și pentru viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Uneori primim îndemnuri duhovnicești de ne revizui viața, dar tot amânăm pocăința pentru un moment dintr-un viitor indefinit. Dar Dumnezeu nu ne lasă mereu după voia noastră proprie, ci mult mai adesea decât ne-ar plăcea să recunoaștem, ne trimite vestitori ca să ne îndreptăm. Fie că e vorba de persoane cunoscute, care prin diverse întâmplări din viață ne determină să ne schimbăm planurile, fie că e vorba despre boli, necazuri, evenimente care ne forțează să ne reevaluăm prioritățile. Este important să nu rămânem orbi și surzi la aceste semne, ci să ținem cont de ele, aducându-ne aminte de Cel care ne va cere socoteală la întâlnirea cea mare, când ne vom muta din această viață trecătoare.