În toamna anului 1949, Părintele Lavrentie a început să se simtă rău. Cu toate că starea lui de sănătate nu-i prea permitea, el mergea toată ziua la biserică, iar când surorile îl rugau să rămână în chilie, el le răspundea:

– Unul merge la biserică să câştige mântuirea, iar altul ca să nu o piardă.

În ultimul timp îl aduceau la biserică cu căruţa, înainte de Sfântul Neculai a trimis o soră ca să ceară binecuvântare de la Părintele paroh Iacob pentru a merge la biserică. Părintele paroh, din dragoste pentru Părintele Lavrentie, nu i-a dat binecuvântare, iar când sora s-a întors şi i-a spus ce i-a zis părintele Iacov, Părintele Lavrentie i-a răspuns:

– Ei, cine se mai gândeşte că o să ajungă până la anul viitor, poate să nu meargă.

S-a îmbrăcat repede şi a fost dus la biserică. Aceasta a fost ultima priveghere a Părintelui. Când se cânta: „Acum slobozeşte Doamne pe robul Tău...”, Părintele plângea foarte tare şi plângeau împreună cu el toţi cei care erau prezenţi, care au simţit cu adevărat dragostea îngerească ce se revărsa din inima lui.

La chilie l-au dus în braţe, căci era foarte slăbit şi de atunci Părintele nu s-a mai ridicat din pat.

Părintele nu mai mânca pâine de aproape jumătate de an, hrănindu-se doar cu legume. Cu mult înainte de Sfântul Neculai, surorile îl rugau să fie mai îngăduitor cu sine şi să se îngrijească mai mult de sănătatea sa. Iar el, glumind, le-a răspuns:

– Dacă până la Sfântul Neculai soarele va urca sus, atunci şi lucrurile vor merge în sus.

Iar când de Sfântul Neculai l-au dus la chilie pe braţe, el a spus:

– Acum până la Botezul Domnului ori îmi revin, ori mă tot duc.

În timpul bolii, Părintele era zilnic împărtăşit, iar în ziua când s-a stins din viaţă (la Bobotează), egumenul, părintele Antonie, a adus Sfintele Daruri în potirul din Sfântul Altar. Rugăciunea de mulţumire a fost citită de o măicuţă. Către seară se vedea deja că puterile îl părăsesc şi atunci toţi au alergat şi s-au adunat în chilie la el pentru a fi binecuvântaţi şi a-şi lua rămas bun de la iubitul lor Părinte şi duhovnic.

Una dintre surori (care îl îngrijise cel mai mult) povestea că pe la ora trei noaptea a auzit clar o cântare de o frumuseţe rară a corului. Atunci ea a alergat în chilia unde odihnea trupul celui adormit, dar acolo era o linişte desăvârşită, lumânările ardeau şi nu se auzea decât glasul liniştit al preotului D., care citea Sfânta Evanghelie. Măicuţa, nedumerită şi speriată a spus că ea a auzit clar o cântare deosebită, iar părintele călugăr s-a minunat şi a spus că sufletul Părintelui Lavrentie este întâmpinat de îngeri.

În ziua a treia de dimineaţă, săvârşind cu lacrimi ultima panahidă în chilie, clerul însoţit de poporul îndurerat au dus sicriul cu trupul Părintelui în biserică, care deja devenise neîncăpătoare pentru mulţimea şi slujitorii Bisericii care veniseră să-şi ia rămas bun de la iubitul lor duhovnic şi călăuzitor. Sicriul a stat cinci zile în mijlocul bisericii. Seara se citea Paraclisul, dimineaţa slujba pentru cei adormiţi, apoi panahidă, iar şuvoiul de oameni nu mai contenea să curgă. Trupul Părintelui se odihnea într-un sicriu de stejar, pe care el şi-l pregătise cu mult înainte de moartea sa.

Faţa celui adormit era acoperită cu „Aerul”, cum se face după rânduiala monahală. Se vedeau doar mâinile, care însă erau moi, ca ale omului ce doarme.

Nu se poate exprima prin cuvinte starea sufletească a măicuţelor şi a maicii stareţe Antonia. Ele îşi luau rămas bun de la cel care le-a fost mai aproape decât un tată trupesc. El le-a primit pe ele în mănăstire, majoritatea trăind într-o sărăcie cruntă. În toată viaţa sa, Părintele le-a încălzit sufletele lor şi le-a alinat suferinţele, le-a ajutat în toate, le-a învăţat, le-a hrănit trupeşte şi le-a condus duhovniceşte pe drumul spre mântuire.

În ziua înmormântării, slujba a oficiat-o Episcopul Iacob cu un întreg sobor de preoţi. La sfârşitul Sfintei Liturghii, cu binecuvântarea Vlădicăi, Arhiereul D. a ţinut cuvânt de rămas bun care neîncetat a fost întrerupt de suspinele mulţimii. Nu-şi putea opri lacrimile nici Vlădica şi niciunul din cei prezenţi. După cuvântul de rămas bun au început cântările care îţi răscoleau şi cele mai sensibile corzi ale sufletului. Participau la ele Vlădica, tot soborul preoţesc, mulţi călugări şi diaconi.

În jurul sicriului stăteau măicuţele şi ucenicii Părintelui Lavrentie, iar credincioşii ce veniseră aveau câte o lumânare aprinsă. Era plină toată biserica, curtea bisericii, iar mulţi din cei veniţi nici n-au putut ajunge până la sicriu, stând pe drumul de lângă biserică. Cântarea „Cu cei sfinţi să te odihneşti” a fost cântată de toată lumea ce stătea în genunchi.

Când s-a încheiat rânduiala de înmormântare, cam pe la ora cinci după amiază, sicriul cu trupul Părintelui a fost coborât de către călugări şi episcopi în gropniţă. Toţi plângeau în hohote, iar alţii au leşinat. Măicuţele toate au înconjurat cavoul, au aplecat asupra lui capetele lor sărmane şi au ridicat asemenea glasuri de plângere, încât Preasfinţitul Părinte Iacov, cu mâinile la urechi, abia a ieşit viu de acolo, întrucât inima îi ieşea din piept de milă. Numai singur clopotul era cel care ridica la cer sunetul său ritmic ce părea netulburat.

Sicriul cu trupul celui adormit a fost lăsat timp de 40 de zile în gropniţă şi aşa, zi şi noapte, un şuvoi necontenit de lume venea şi îşi lua rămas bun. Sicriul a stat deschis 20 de zile, iar celelalte 20 de zile a fost închis.

Zilnic se slujea panahidă, iar după 40 de zile sicriul a fost coborât în mormânt sub o piatră mare şi frumoasă. Aceasta a fost pe 20 februarie 1950.

(Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viaţa, învăţăturile şi minunile făcute de Dumnezeu prin acest mare Părinte, Editura Credinţa strămoşească, 2003, pp. 87-88)