Înainte de scrierea cărții Numele trandafirului, Umberto Eco a vizitat Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos și biblioteca ei, unde se păstrează codicele „Geografia lui Claudiu Ptolemeul”, una dintre cele mai rare manuscrise din lume, datat la sfârșitul secolul al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea.

Despre vizita lui Umberto Eco la Mănăstirea Simono-Petra a scris Theodoros Ioanidis (în numărul 33, decembrie 1988, al periodicului „Tetarto”):

„În portul Dafni ne aflăm încă în afara lumii. În lumea noastră. Când însă, după ultima cotitură a drumului urcător, vedem Mănăstirea Simono-Petra, înțelegem că îndată va trebui să admitem că aici se aplică alte măsuri, diferite.

La balcoanele mănăstirii poți să stai în liniște ore întregi sau să te detașezi de interminabilele vorbării. Și Umberto, poliglot și de obicei vorbăreț, stă de vorbă cu monahii, încercând, în puținul timp posibil, să cunoască cât mai multe cu putință. Și cum este firesc într-o discuție ce are loc fără vreun oarecare program și unde temele ei încep de la infailibilul papă și ajung până la Festivalul din Mai 1968, va apărea la un moment oarecare și tema ce l-a preocupat dintotdeauna: ereziile. Și, cu totul firesc, îi va „scăpa” ca în noua lui carte, Pendulul, să există destule pagini dedicate acestei teme. În Kareia (Karyes), după o scurtă vizită la Mănăstirea Iviron, la conacul Mănăstirii Simonopetra, monahul Elisei nu este doar o gazdă ireproșabilă. Foarte tânăr ca vârstă, serios și îngăduitor, a studiat și scriitorii bisericești latini, vorbește încet și liniștit, nu impresionează și nici nu vrea să impresioneze. Comentează cu aceeași modestie ideile Fericitului Augustin și ale lui Toma d`Aquino, dar și micile noastre nedumeriri de zi cu zi. Monahii încearcă ouzo-ul – ce i-a plăcut atât de mult lui Umberto Eco – în timp ce-l prepară. Nu beau însă, pentru că alcoolul denaturează gândirea. Despre îngrijorările profesorului celebru cu privire la nivelul de conservare și păstrare a manuscriselor prețioase, pe acestea le consideră aproape nejustificate. Tradiția nu se păstrează conservând codicele sau icoanele și scoțând în evidență tezaurele cu scopul de a vâna turiști. O astfel de tradiție nu prezintă importanță. Tradiția vie, singura care merită să fie salvată, se găsește în interiorul fiecărui monah, fiecare având înlăuntrul său, viu, pe Nazarinean...”.