Aspecte introductive

Parte a unui dialog mai amplu între Mântuitorul și Nicodim, pericopa evanghelică a duminicii de dinaintea Înălțării Sfintei Cruci poate fi înțeleasă prin prisma unor termeni cheie. Ea vorbește despre Fiul Omului, realizând o frumoasă paralelă între Răstignirea lui și înălțarea șarpelui în pustie de către Moise, despre credință, iubire, judecată și eternitate.

Suitul la cer

Partea introductivă a ei e legată de coborârea și urcarea la ceruri a Fiului Omului. Hristos mărturisește că este primul care s-a coborât din cer. Formularea chiastică, poate părea, la o primă vedere, alambicată și greu de înțeles. În realitate, vine să mărturisească despre simetria relației Celui întrebat cu cerul. Ca Fiu al lui Dumnezeu, el s-a coborât din ceruri prin actul întrupării. Se va întoarce acolo, așa cum e firesc, pentru eternitate. Punctul care va declanșa acest aspect îl va reprezenta Răstignirea.

Răstignirea ca înălțare

Despre aceasta va vorbi de asemenea cu mai-marele fariseilor, realizând o frumoasă referire la Legea sa. Astfel, pornind de la exemplul lui Moise, care a înălțat șarpele în pustie, după porunca Domnului, oferind celor care priveau înspre el, posibilitatea de a nu sucomba în urma mușcăturilor șerpilor veninoși din acele locuri ale exilului, arată că și Răstignirea va fi într-un fel asemănătoare acestui aspect. Cum? Simplu. Privind înspre El răstignit, fiecare dintre noi avem posibilitatea de a supraviețui în iureșul încercărilor vieții. Otrava pe care, nu de puține ori, societatea în care trăim, ne-o oferă în doze mai mici sau mai mari, poate fi neutralizată dacă privim înspre el. Ba mai mult, cei care privesc cu credință înspre El, vor primi viață veșnică. Motivul acestui fapt e dragostea. În această cheie trebuie înțelese cuvintele: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”. 

Iubirea este așadar, cea care va mântui lumea. E panaceul universal și instrumentul cel mai subtil și mai delicat prin care Dumnezeu își face simțită prezența în creație. E cea care ne ajută să scăpăm de durerea și teroarea pe care ne-ar putea-o inspira ideea de judecată. Căci, atunci când te găsești în fața cuiva pe care-l iubești, termeni precum acela pălesc. Se transformă, se topesc, sub incidența bucuriei întâlnirii. 

În loc de concluzii

Domnul nu-i vorbește în cadrul dialogului pe care-l avem în vedere doar lui Nicodim. Ne învață și pe noi, cei care ne aplecăm cu atenție asupra textului, cum să dobândim Împărăția. Vorbește despre Răstignire și despre faptul că ea este o consecință a iubirii divine pentru lume. Arată că relația cu Divinul, aidoma celei cu ceilalți, trebuie să se bazeze pe iubire. Lucru firesc, altminteri. Ține de asemenea să înfățișeze că, spre a ne motiva atunci când vine vorba despre aceasta, Dumnezeu este cel dintâi Care ni se face exemplu. Nu cere lucruri absurde, ori pe care nu le îndeplinește. Dimpotrivă. Urmând exemplul lui, trebuie așadar s-o cultivăm și noi. Îndrăzniți!