Un gând la crucea părintelui Damian de la Horaița

Nu demult, într-o zi din zilele acelea când zăpada și frigul dau semn că cedează după atâta înverșunare, m-am gândit să-mi încălzesc sufletul și să vizitez un prieten, un frate, de altfel prieten cu toată lumea. Am pășit pragul unui loc unde chiriașii stau în rânduri, liniștiți, parcă prea atenți dacă nu cumva, de departe, se aude glasul trâmbițelor care vestesc Învierea.

În cimitirul Mănăstirii Horaița, am regăsit pe mulți dintre părinții pe care îi cunoșteam. L-am aflat și pe părintele Damian, cuminte, sub o cruce de lemn, simbolul credinței și vieții lui de monah. În fața acestei cruci de lemn am avut același sentiment din Joia cea Mare, când purtăm Crucea lui Iisus Cel răstignit și o așezăm în mijlocul nostru. Atunci, mai mult ca oricând, privindu-L pe Domnul, Îl vedem cum ne îmbrățișează pe toți. Îngânând trisaghionul și încercând să-i privesc chipul părintelui dincolo de timp, i-am văzut crucea ca o îmbrățișare. I-am întrezărit bucuria și odihna sufletului lui după o viață în care a fost un căutător a lui Hristos.

Cei care l-au cunoscut mai de aproape știu că fratele lor se odihnea când îl bucura pe aproapele și când își împlinea osteneala pentru comunitate. A venit la mănăstire în anul 1995 cu mult entuziasm, cu credința că aici v-a găsi locul unde să se roage neîncetat, unde să postească și să trăiască ca un adevărat ascet. Dar, înainte de toate, a trebuit să se lupte cu sinele, să învețe că a te lepăda de tine este începutul rugăciunii și al postului. Și nevoința aceasta i-a adus multă înțelepciune și pricepere duhovnicească încât știa să-i bucure pe toți.

Monahul Damian de la Mănăstirea Horaița rămâne viu în inimile celor care l-au cunoscut pentru că, de fiecare dată, regăseai în chipul lui firescul și duhul Evangheliei. De aceea, cuvintele, zâmbetul și dragostea lui pentru Hristos îți încălzeau sufletul oricât de pierdut ai fi fost în gândurile tale. Și el, la rândul lui, picura în inima lui necazul sau bucuria celor care veneau să-i împărtășească din problemele personale. Însă, viața a pus prea devreme o piatră de încercare peste trupul și sufletului părintelui care, cu ochii ațintiți spre Cruce și-a arătat credința și nădejdea în Dumnezeu, chiar dacă încet, încet, boala l-a smuls din lumea aceasta în ziua de 3 decembrie 2015, la vârsta de 56 de ani.

Crucea, învierea, viața sunt taine ale ființei noastre pe care le sădim în suflet și le trăim mai adevărat în „Ziua cea neînserată”, așa și părintele Damian, ca un grădinar priceput, a știut să sădească în sufletul său ascultarea, dragostea și bucuria, iar acum să se bucure de roade în Împărăția lui Dumnezeu.

De la același autor

Ultimele din categorie