Un important eveniment istoric: revenirea Basarabiei la Patria mamă

Puncte de vedere

Un important eveniment istoric: revenirea Basarabiei la Patria mamă

    • drapelul Republicii Moldova
      Un important eveniment istoric: revenirea Basarabiei la Patria mamă / Foto: Bogdan Zamfirescu

      Un important eveniment istoric: revenirea Basarabiei la Patria mamă / Foto: Bogdan Zamfirescu

Unirea a constituit încoronarea unei mișcări naționale și benevole, idealiste și dezinteresate. Unirea Basarabiei cu Patria mamă (27 martie) a deschis șirul revenirii și a celorlalte provincii românești înstrăinate: Bucovina (28 noiembrie) și Transilvania (1 decembrie).

Anexarea Basarabiei de către Imperiul țarist

În urma războiului ruso-turc (1806-1812), prin pacea de la București (12/28 mai 1812) teritoriul dintre Prut și Nistru, numit (de) acum „Basarabia”, după numele „Basarabilor”, a intrat în componența Imperiului țarist. Astfel, „noua provincie”, parte a Țării Moldovei vreme de multe secole, a primit statutul de gubernie a Rusiei țariste. Drept urmare, populația românească, care constituia „majoritatea zdrobitoare” (86%)”, cu limba, obiceiurile și tradițiile locale n-au mai fost tratate ca etnie distinctă.

Din punct de vedere politic, prin ucazul țarului Nicolae I (1825-1855) din 1828, această provincie și-a pierdut autonomia, autoritățile țariste începând un amplu și complex proces de rusificare, îndreptat, cu precădere, spre instituțiile fundamentale: Biserica și Școala.

Din punct de vedere bisericesc, printr-un ucaz al țarului Alexandru I (1801-1825) încă din martie 1808 a luat ființă un „exarhat”, care cuprindea mitropoliile Moldova și Țara Românească, în jurisdicția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, condus, în perioada 1808-1812, de mitropolitul român Gavriil Bănulescu-Bodoni. După anexarea Basarabiei de către Imperiul rus, la propunerea sa, țarul Alexandru I a aprobat înființarea „Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului”. Același țar a acordat Basarabiei și o oarecare autonomie: guvernator moldovean, folosirea limbii române în instituții și respectarea vechilor rânduieli moldovenești, drepturi care în curând vor fi nesocotite.

Mitropolitul Gavriil a introdus în eparhia sa câteva principii și elemente de organizare împrumutate din Biserica rusească. iar în primul an al păstoriei sale, a deschis la Chișinău cursurile „Seminarului duhovnicesc”. Dacă în primii doi ani după anexare bisericile din Basarabia își procurau cărțile de slujbă în special din Iași, începând cu anul 1814 s-au pus bazele unei tipografii proprii la Chișinău, majoritatea cărților tipărite aici fiind în limba slavonă, iar cele în limba română, puține la număr, au fost traduse după edițiile rusești. După el, toți ierarhii care s-au succedat, 12 la număr, au fost ruși de neam, „politica” sau „strategia” lor fiind de rusificare. Doar spre sfârșitul stăpânirii rusești, în vremea păstoriei arhiepiscopului Vladimir Sincovski (1904-1908), situația românilor din Basarabia, și a Bisericii în general, s-a mai relaxat.

Elementele rezistenței românești în Basarabia: conștiința apartenenței la Biserica Ortodoxă Română și conștiința identității de limbă și de neam

Potrivit unui bun cunoscător al situației din Basarabia, istoricul Alexandru Boldur, procesul de rusificare, chiar dacă a cunoscut multe și diverse accente de deznaționalizare, în special pe linie bisericească, din fericire, ele nu și-au atins scopul. Aceasta pentru că populația românească de aici a avut o puternică conștiință națională, care „n-a încetat niciodată să trăiască în inima poporului moldovean din Basarabia”. Acest fapt s-a datorat și faptului că „Basarabia n-a recunoscut niciodată actul de nedreptate comis în 1812”, pe de o parte, iar pe de alta, „mărturiile vizibile ale vechimii culturii moldovenești erau prea puternice pentru a nu ține trează în mintea moldovenilor originea și trecutul lor”.

Ruinele impunătoare ale cetăților și vechilor orașe, ale vechiului Orhei, ale Lăpușnei, ale Țintei etc., marele număr de mănăstiri (12 mănăstiri și 13 sihăstrii), ca și cele 749 biserici existente în 1812 în orașele și satele basarabene, foarte multe construite de voievozii Moldovei, legau conștiința poporului de trecutul său. În afara acestor mărturii materiale exista în egală măsură conștiința națională, „această cultură spirituală formată din tradiții, din poezia populară, din obiceiuri și apoi această vitalitate care îi uimea pe rușii înșiși”.

Un alt factor important ce a contribuit la păstrarea conștiinței unității de neam, pe lângă cel istoric, amintit mai sus, a fost limba. Introducerea limbii și a legislației rusești în Basarabia a provocat o reacție de nemulțumire în rândul populației. Încă din 1814, boierii au cerut să fie respectate legile și limba moldovenească. Lupta pentru păstrarea limbii moldovenești în justiție și administrație a continuat și după 1828. Prin ucazul din 2 iulie 1836, Senatul administrativ rus s-a văzut obligat să tolereze timp de încă 7 ani folosirea limbii moldovenești în justiție, „pentru cei care nu știu rusește”. Actele oficiale, chiar și după 1843, când limba română a fost suprimată în instituțiile Basarabiei, au continuat să fie aduse la cunoștința publicului în limba acestuia. Astfel, în pofida tuturor măsurilor de rusificare, moldovenii din Basarabia au știut să impună statului rus respectarea limbii lor ca limbă oficială.

Tradiția „moldovenismului” era atât de puternică în Biserica basarabeană, încât, în pofida ordinelor date de autoritățile eclesiastice și a persecuțiilor îndreptate împotriva clerului moldovean, limba moldovenească, la cererea țăranilor, a continuat să se mențină parțial în oficierea serviciului divin. Trecuseră 22 de ani de la închiderea tipografiei, când clerul basarabean, în chiar anul revoluției din 1905, a cerut redeschiderea ei.

Manifestările constante ale românilor din Basarabia pentru menținerea vechilor instituții, a limbii lor, a legilor și tradiției culturale moldovenești, nu s-au limitat la atât. Viața familială și publică a populației moldovenești- nu numai a țăranilor, ci chiar și a boierilor și a clerului, instruiți la școala rusă- se derula într-o atmosferă strict națională chiar și în ultimele decenii ale dominației rusești. Țăranii n-au știut niciodată rusește. Cei care își făceau serviciul militar și cei ce urmau cursurile școlii primare uitau repede puțina limba rusă pe care o învățaseră. Corespondența între familiile de boieri se făcea în limba moldovenească. Reprezentațiile teatrale românești ce aveau loc la Chișinău și în celelalte orașe basarabene se bucurau de mare simpatie. Basarabia a dat literaturii române o serie de scriitori ale căror nume au intrat în istoria acestei literaturi: Teodor Vârnav, C. Stamati, C.C. Stamati-Ciurea, Al. Rusu, Alecu (sau Alexandru) Donici, Ion Sârbu, Al. Nacu, Matei Donici, Bogdan P. Hajdeu și Alexei Mateevici. 

Toate argumentele prezentate mai sus, l-au făcut pe renumitul istoric basarabean Alexandru Boldur să afirme : „Dacă provincia dintre Prut și Nistru ar fi fost slavă și cu atât mai mult rusească, fără îndoială, într-o sută de ani, ea ar fi fost complet nivelată. Nu ai fi putut găsi, după scurgerea acestui termen, nici o urmă românească în viața ei zilnică, și ea nu s-ar fi deosebit cu nimic de celelalte gubernii ruse. Realitatea ne dovedește contrariul. O sută de ani nu au putut schimba radical această provincie. Cu toate succesele în direcția rusificării și colonizării, ea își păstra caracterul său specific moldovenesc. Deosebirea între această provincie și guberniile ruse rămâne fundamentală până la sfârșitul dominației rusești”.  

Din anul 1905 începe în Basarabia o mișcare de emancipare națională, preoții cerând introducerea limbii române în Biserică și școală, dar și publicații proprii. În aceeași perioadă preoții și-au continuat activitatea misionar-pastorală, înființând, la Chișinău, „Sfatul misionar eparhial”. O înflorire deosebită cunosc acum lucrările de omiletică și catehetică (în 1910 are loc la Chișinău Congresul profesorilor de Religie din eparhie), dar și lucrarea socială a Bisericii (prin înmulțirea epitropiilor bisericești, a azilelor pentru copiii orfani ș.a.).

Biserica și procesul de unire a Basarabiei

Adăugăm și faptul că în perioada premergătoare Marii Uniri din anul 1918, în Basarabia au activat mulți intelectuali mireni, unii dintre ei având studii teologice, Pantelimon Halippa (studii teologice), Ion Buzdugan, Daniil Ciugureanu, Sergiu Niță, frații Ion și Teodor Inculeț (studii teologice), Ion Pelivan (studii teologice), Pantelimon Erhan, Ștefan Ciobanu, Justin Frățiman, Vasile Stroescu. Alături de ei, s-au remarcat și numeroși slujitori ai Bisericii, dintre care amintim: ieromonahii Gurie Grosu și Dionisie Erhan (viitori ierarhi), preoții Alexandru Baltaga, Andrei Murafa, Alexei Mateevici, Ioan Andronic, N. Murea și alții, împreună contribuind decisiv la Unirea Basarabiei cu România.

Menționăm că la sfârșitul lunii martie 1917 a luat naștere la Chișinău „Partidul Național Moldovenesc”, președinte de onoare fiind ales Vasile Stroescu. Programul său urmărea o largă autonomie administrativă, judecătorească, eclesiastică, școlară și economică, concretizată în crearea unui organ legislativ „Sfatul Țării”, folosirea limbii române în școală și Biserică, armată proprie, crearea unei Mitropolii condusă de un român etc..

Revenirea Basarabiei

Sfatul Țării s-a deschis în mod solemn la 21 noiembrie 1917, președinte fiind ales tânărul patriot Ion Inculeț, sub conducerea căruia în zilele următoare s-au aprobat mai multe legi. La 2 decembrie 1917 Sfatul Țării a proclamat Basarabia ca „Republică Democratică Federativă Moldovenească”, având ca președinte pe Ion Inculeț, iar puterea executivă a fost încredințată unui Consiliu al Directorilor, condus de Pantelimon Erhan. Pentru a pune capăt regimului de teroare instaurat în Basarabia de către trupele rusești bolșevizate, Sfatul Directorilor trimite două delegații la Iași (unde se aflau Guvernul și celelalte autorități românești) pentru a cere intervenția armatei române. Ion I. C. Brătianu a hotărât trimiterea de trupe românești, sub comanda generalului E. Broșteanu. Armata română a intrat în Chișinău, bucurându-se de entuziasmul populației, în 13 ianuarie 1918. Aici a restabilit ordinea și siguranța locuitorilor din întreaga Basarabie. Mai târziu, după ce mai întâi, în 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării proclamă independența Republicii Democratice Moldovenești, la 27 martie 1918 aceeași autoritate a votat unirea Basarabiei cu Regatul României. 

Importanța actului istoric al revenirii Basarabiei

Acceptarea hotărârii Sfatului Țării de către președintele Consiliului de Miniștri al Regatului Român, Alexandru Marghiloman, promulgarea actului Unirii de către Regele Ferdinand I în aceeași zi și ratificarea Unirii de către Constituanta Română la 20 decembrie 1919-desăvârșesc actul Unirii. Unirea a constituit încoronarea unei mișcări naționale și benevole, idealiste și dezinteresate. Unirea Basarabiei cu Patria mamă (27 martie) a deschis șirul revenirii și a celorlalte provincii românești înstrăinate: Bucovina (28 noiembrie) și Transilvania (1 decembrie).