Poporul nostru a fost supus, de-a lungul timpului, multor încercări, dar și-a păstrat speranța în Dumnezeu. Chiar dacă românii nu și-au putut dobândi, vreme de multe veacuri, independența și unitatea teritorială, au rămas uniți în interiorul Bisericii strămoșești. Oricât de grea a fost strădania de a-și menține identitatea de limbă, de neam și de credință, strămoșii noștri au știut, cum spune George Coșbuc în „Moartea lui Fulger”, că doar

Credinţa-n zilele de-apoi

E singura tărie-n noi,

Că multe-s tari cum credem noi

Şi mâine nu-s!

Poate că, de aceea, duhul dezbinării care ne-a cuprins în această perioadă de criză și suferință a semenilor noștri ne aduce mai multă întristare și îngrijorare în suflete. Dar, trebuie să înțelegem, nu pandemia Covid-19 a dus la această situație. Stările de tulburare trăite astăzi de poporul român își au rădăcinile în urmă cu mulți ani și au apărut inclusiv pe fondul dezamăgirilor provocate și amplificate de conaționali de-ai noștri care s-au dovedit prea puțin pregătiți sau prea puțin vrednici de încrederea investită în ei. Acum, multe idei implementate subtil și perfid, deși iscusit, în societatea civilă, par să aibă ca ultim scop ruperea noastră de credință, însingurarea și dezbinarea noastră.

Și există idei care par unice tocmai pentru că unii manifestă curajul nesăbuit de a le forța repetitivitatea – chiar și în timpul hărăzit aceleiași generații – sub alte forme. Rareori acest demers este remarcat și niciodată sancționat. Ceea ce demonstrează o valoare discutabilă a respectivelor concepte, care devin nu o cheie a rațiunii, ci un șperaclu al intelectului. Al unui intelect mai degrabă sărman, supus, într-un final, ideilor dezbinării, nu unirii.

Cuvinte sonore, părând a avea un conținut diferit, aleatoriu, sunt trâmbițate, uneori, cu valoare de slogan și înțeles aprioric, deși nu ar rezista la o simplă examinare logică. Și se potrivesc în orice împrejurare, s-ar părea, putând fi utilizate indiferent de care parte a baricadei te găsește confruntarea. Toate se întâmplă cu toate că, în aceste vremuri de criză care se manifestă la nivel de societate – dar, mai cu seamă, la nivel sufletesc – relația frumoasă, sinceră, curată cu Dumnezeu și cu semenii ar trebui să ne ofere calea către virtute și, în final, către mântuire. Către vindecarea tuturor românilor, uniți sub semnul Sfintei Cruci.

Există, desigur, și idei aparte prin conținutul lor profund, altruist îndreptat spre facilitarea înțelegerii, nu spre adâncirea aparenței. Dar acestea vor fi atacate ori luate în râs, căci nu respectă standardele nimicurilor contemporane înveșmântate în haine de gală. Iar promotorii lor vor fi descurajați, astfel, să își deschidă cugetul și sufletul către cei din jur. Confruntările prezentului se poartă fără arme, pe un tărâm ideatic, dar superficial, unde cuvântul rănește și zâmbetul batjocoritor ucide. Unde pășim, apatici, dezbinați, nu uniți.

Căile de comunicare moderne sunt construite cu grijă în jurul rețelelor sociale, unde fiecare dintre noi are prilejul să își prezinte ideile unui număr mare de persoane. Mulți, însă, orbiți de lumina falsă a reflectoarelor mediului virtual, tind să exagereze, utilizând cu nonșalanță idei care nu le aparțin, înveșmântate în cuvinte cărora abia le cunosc sensul, doar de dragul faimei temporare (câteva secunde, cu ochii pe ceas). Ce nu înțelegem, însă, este faptul că, oricâte aprecieri par să strângă astfel de exhibări ale gândurilor altora, purtând masca propriului cuget, acestea vor izbuti, de-a lungul timpului, să facă mult rău, zugrăvind o imagine a noastră total diferită de ceea ce suntem de fapt. Și, mai mult decât atât, sunt oameni care, influențați de concepțiile pe care le împărțim, generos, vor renunța la gânduri bune și fapte generoase, doar pentru a păși alături de umbra noastră.

Singurătatea noastră de astăzi, în mijlocul mulțimii, este comparabilă cu existența solitară a multor cai troieni, răspândiți pe pășunile acestei țări. Fiecare are scopul său (destul de bine ascuns), fiecare așteaptă momentul potrivit pentru a-și îndeplini vremelnica misiune, evitând orice scop comun și orice prilej de a exista întru unire. Iar duplicitatea ideilor care ne călăuzesc (oriunde, numai pe calea desăvârșirii nu) este vizibilă acum, la ceas de restriște, mai mult decât oricând, căci remarcăm că nimic bun nu iese din recitarea cuvintelor ce nu ne aparțin, nu ne caracterizează și ne exilează în solitudine.

Poporul nostru a fost supus, de-a lungul timpului, multor încercări, dar și-a păstrat speranța în Dumnezeu și, chiar dacă românii nu și-au putut dobândi, vreme de multe veacuri, independența și unitatea teritorială, au rămas uniți în interiorul Bisericii strămoșești. Oricât de grea a fost strădania de a-și menține identitatea de limbă, de neam și de credință, strămoșii noștri au știut că trebuie să rămânem uniți în cuget și simțiri, dincolo de vremurile mai mult sau mai puțin grele pe care le-am traversat. Astăzi, când ni se cere izolarea socială, ca soluție de luptă împotriva pandemiei de coronavirus, trebuie să înțelegem că doar împreună putem merge cu adevărat mai departe, pe calea către mântuire. Și cât de actuale rămân cuvintele Sfântul Apostol Pavel, chiar și în vremurile spaimei de Covid-19: „Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere”.